Domenii: Infracțiuni privind comerțul electronic - falsificarea instrumentelor de plată electronică, efectuarea de operațiuni financiare în mod fraudulos.

Pe rol, pronunțarea asupra recursului declarat de Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Serviciul  T e r i t o r i a l   S u c e a v a, împotriva sentinței penale nr. 233 din 15 septembrie 2009 pronunțată de  T r i b u n a l u l   S u c e a v a.

Dezbaterile asupra cauzei în fond au avut loc în ședința publică din 07 octombrie 2009, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, redactată separat și care face parte integrantă din prezenta decizie și când din lipsă de timp pentru deliberare, pronunțarea a fost amânată pentru 12 octombrie 2009 și apoi pentru astăzi 13 octombrie 2009.
După deliberare,

 

                                                    C U R T E A

 

Asupra recursului penal de față, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 233 din 15.09.2009 a  T r i b u n a l u l u i   S u c e a v a s-a dispus, în baza art. 332 al. 2 Cod procedură penală, având în vedere că în cauză operează instituțiile conexității și indivizibilității, restituirea întregii cauze procurorului în vederea refacerii urmăririi penale cu privire la inculpații D. D. M., E. J., D. E. N.. 

în temeiul dispozițiilor art. 332 al. 3 Cod procedură penală raportat la art. 139 al. 1 C.p.p. s-a înlocuit măsura arestării preventive luată față de inculpații O. E.,  D. D. M., E. J. cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea.

în temeiul disp. art. 332 al. 3 Cod procedură penală, s-a menținut pe o perioadă de 30 de zile, măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea, prev. de art. 145 Cod procedură penală, luată față de inculpatul D. E. N., prin încheierea Camerei de Consiliu din data de 8.07.2009 pronunțată de  T r i b u n a l u l   S u c e a v a,definitivă.

Au fost respinse cererile de revocare a măsurii obligării de a nu părăsi localitatea și de înlocuire a măsurii obligării de a nu părăsi localitatea cu măsura obligării de a nu părăsi țara formulate de inculpatul D. E. N. prin apărător. 

Au fost respinse cererile de revocare a măsurii arestării preventive și de înlocuire a măsurii arestării preventive cu obligarea de a nu părăsi țara formulate de inculpatul D. G E. prin apărător.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în esență, că excepția nulității actului de sesizare a instanței trebuie raportată la modul de desfășurare a urmăririi penale pentru situația fiecărui inculpat trimis în judecată, astfel încât instanța a analizat individual situația acestora, reținând că pentru unele fapte reținute în sarcina inculpaților D. D. M., E. J.,  D. E. N., D. G E., fie s-a schimbat încadrarea juridică în sensul reținerii unei noi situații de fapt sau au fost extinse cercetările pentru noi acte materiale sau noi infracțiuni, fără ca ulterior să se înceapă urmărirea penală sau să fie pusă în mișcare acțiunea penală și pentru faptele noi reținute. Prin urmare s-a pus problema dacă extinderea cercetărilor sau schimbarea de încadrare juridică în modalitatea arătată justifică  faptul că nu s-a dispus prin rezoluție începerea urmării penale sau prin ordonanță ori rechizitoriu punerea în mișcare a acțiunii penale pentru aceste fapte noi.

Conform art. 238 C.p.p. organul de cercetare penală, dacă constată fapte noi în sarcina învinuitului sau inculpatului ori împrejurări noi care pot duce la schimbarea încadrării juridice a faptei pentru care s-a dispus începerea urmăririi penale ori s-a pus în mișcare acțiunea penală sau date cu privire la participarea și a unei alte persoane la săvârșirea acelei fapte, este obligat să facă propuneri procurorului pentru extinderea cercetărilor penale sau schimbarea încadrării juridice. Propunerile se înaintează în cel mult 3 zile de la data constatării faptelor, împrejurărilor sau persoanelor noi. Procurorul va decide, prin ordonanță, în cel mult 5 zile.

Din conținutul acestui text legal rezultă că extinderea cercetărilor penale cu privire la alte fapte sau persoane se poate dispune de procuror prin ordonanță fie după ce s-a început urmărirea penală, fie după ce s-a pus în mișcare acțiunea penală, deci în orice moment al desfășurării urmăririi penale.

începerea urmării penale conform art. 228 C.p.p. se dispune de organul de urmărire penală sesizat în vreunul din modurile prevăzute în art. 221  prin rezoluție, când din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor premergătoare efectuate nu rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale prevăzute în art. 10, cu excepția celui de la lit. b^1). Prin urmare pentru a se dispune începerea urmăririi penale trebuie să existe date privind comiterea unei fapte prevăzute de legea penală, fiind suficient un act de sesizare sau efectuarea unor acte premergătoare pentru a se dispune începerea urmăririi penale, moment din care încep să fie administrate probe pentru a se stabili existența faptei penale, a persoanei învinuitului, a vinovăției acestuia, urmărirea penală putând să fie începută și „in rem”, deci fără a se cunoaște persoana învinuitului.

Conform art. 234 și 235 C.p.p.  dacă organul de cercetare penală consideră că sunt temeiuri pentru punerea în mișcare a acțiunii penale, face propuneri în acest sens, pe care le înaintează procurorului.  Potrivit art. 235 C.p.p. procurorul se pronunță asupra punerii în mișcare a acțiunii penale după examinarea dosarului; Dacă procurorul este de acord cu propunerea, pune în mișcare acțiunea penală prin ordonanță; Ordonanța de punere în mișcare a acțiunii penale trebuie să cuprindă, pe lângă mențiunile arătate în art. 203, date cu privire la persoana inculpatului, fapta pentru care este învinuit și încadrarea juridică a acesteia. Spre deosebire de începerea urmăririi penale acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare decât „in personam” și presupune existența unor probe suficiente cu privire la infracțiune și la vinovăția celui care a săvârșit-o. Punerea în mișcare a acțiunii penale are ca efect principal conferirea calității de inculpat celui care a săvârșit o infracțiune cu toate consecințele ce decurg din această calitate iar până în acest moment persoana față de care se efectuează urmărirea penală are calitatea de învinuit.

Prin prisma celor arătate, instanța a apreciat că termenele de „fapte”, „împrejurări” și „date” folosite în textul art. 238 C.p.p. se interpretează în sensul că extinderea cercetării penale se dispune atunci când există informații despre săvârșirea unei noi infracțiuni aflată în legătură de conexitate sau corelativitate cu infracțiunea care face obiectul cauzei penale sau despre noi acte materiale ce intră în conținutul constitutiv al aceleiași infracțiuni  (continuă, complexă sau continuată), la fel ca în cazul în care se dispune începerea urmăririi penale. F. este obligatorie pentru a se evita întocmirea unor dosare penale diferite care ulterior ar trebuie conexate. Această posibilitate și totodată obligație a organelor de urmărire penală de a extinde cercetările într-o cauză penală nu înseamnă însă că nu trebuie pusă în mișcare acțiunea penală și pentru noile infracțiuni sau noile acte materiale, întrucât pentru punerea în mișcare a acțiunii penale trebuie îndeplinite condiții suplimentare respectiv să se constate că există suficiente probe cu privire la noile infracțiuni sau acte materiale și cu privire la vinovăția învinuitului. Prin urmare, după ce se extind cercetările în cauză, dacă se constată că există probe suficiente privind comiterea acestei noi infracțiuni în sarcina învinuitului/inculpatului, procurorul poate dispune prin ordonanță punerea în mișcare a acțiunii penale, astfel cum s-a procedat în cauză față de inculpatul D. G E..

în sprijinul acestei interpretări pot fi avute în vedere și dispozițiile art. 9 al. 2 C.p.p. potrivit cărora acțiunea penală se pune în mișcare prin actul de inculpare prevăzut de lege. Acest text trebuie corelat cu prevederile art. 235 și art. 262 al. 1 pct. 1 lit. a C.p.p. din care rezultă că punerea în mișcare a acțiunii penale poate fi realizată prin ordonanță (care trebuie să aibă un anumit conținut inclusiv dispoziția de punere în mișcare a acțiunii penale) sau prin rechizitoriu. De asemenea pot fi avute în vedere și prevederile art. 255 și art. 256 cu referire la noțiunea de cercetare penală folosită de legiuitor în art. 238 C.p.p. Astfel, conform art. 255 al. 1C.p.p. în cauzele în care nu a fost pusă în mișcare acțiunea penală, organul de cercetare, după efectuarea actelor de cercetare penală potrivit art. 232, dacă există învinuit în cauză și constată că împotriva acestuia sunt suficiente probe, procedează la o nouă ascultare a învinuitului, aducându-i la cunoștință învinuirea și întrebându-l dacă are noi mijloace de apărare.  Art. 256 C.p.p. prevede că de îndată ce cercetarea penală este terminată, organul de cercetare înaintează dosarul procurorului cu un referat, în care consemnează rezultatul cercetării, spre a se decide potrivit art. 262.

Termenul de cercetare penală, astfel cum rezultă din interpretarea textelor legale menționate desemnează activitatea desfășurată în cadrul urmăririi penale constând în strângerea probelor, identificarea infractorului și stabilirea răspunderii acestuia, precum și în efectuarea oricăror acte specifice urmăririi penale, cu excepția acelora care sunt date în competenta procurorului. Prin urmare extinderea cercetărilor nu este echivalentă cu o extindere a acțiunii penale, definită în doctrina juridică ca fiind instrumentul juridic cu ajutorul căruia conflictul de drept penal este adus spre soluționare organelor judiciare în vederea tragerii la răspundere penală a celor vinovați de săvârșirea unei infracțiuni.

    în acest context trebuie avute în vedere  și prevederile art. 259 C.p.p. potrivit cărora referatul întocmit de organul de cercetare penală trebuie să se limiteze la fapta care a format obiectul punerii în mișcare a acțiunii penale, la persoana inculpatului și la ultima încadrare juridică dată faptei.
De asemenea art. 262 C.p.p. care reglementează conținutul rechizitoriului    prevede următoarele:

Dacă procurorul constată că au fost respectate dispozițiile legale care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă, existând probele necesare și legal administrate, procedează, după caz, astfel:
   

1. când din materialul de urmărire penală rezultă că fapta există, că a fost săvârșită de învinuit sau de inculpat și că acesta răspunde penal:
    a) dacă acțiunea penală nu a fost pusă în mișcare în cursul urmăririi penale, dă rechizitoriu prin care pune în mișcare acțiunea penală și dispune trimiterea în judecată;
    b) dacă acțiunea penală a fost pusă în mișcare în cursul urmăririi penale, dă rechizitoriu prin care dispune trimiterea în judecată;

Rechizitoriul trebuie să se limiteze la fapta și persoana pentru care s-a efectuat urmărirea penală și trebuie să cuprindă, pe lângă mențiunile prevăzute în art. 203, datele privitoare la persoana inculpatului, fapta reținută în sarcina sa, încadrarea juridică, probele pe care se întemeiază învinuirea, măsura preventivă luată și durata acesteia, precum și dispoziția de trimitere în judecată.

Din aceste dispoziții rezultă cu claritate că dacă nu s-a pus în mișcare acțiunea penală în cursul urmăririi penale (prin ordonanța prevăzută de art. 235 C.p.p.) această dispoziție trebuie să se regăsească în rechizitoriu.
Or, în rechizitoriul nr. 79D/P/2009 din 22.06.2009 nu se regăsește dispoziția de punere în mișcare a acțiunii penale pentru unele infracțiuni pentru care nu s-a pus în mișcare acțiunea penală prin ordonanță, astfel cum se va arăta și în continuare.

Instanța a apreciat că, în argumentarea ideii că extinderea cercetărilor penale  nu înseamnă și o extindere a acțiunii penale, trebuie avute în vedere prevederile art. 335, art. 336 și art. 337 C.p.p. care reglementează extinderea procesului penal la noi acte, fapte sau persoane în cursul judecății, în cazuri de conexitate sau indivizibilitate , prevăzute și de art. 238 C.p.p. în faza urmăririi penale. Astfel  aceste texte  legale se referă expres la punerea în mișcare a acțiunii penale după extinderea procesului penal, în cazul infracțiunii continuate fiind atributul instanței judecătorești de a dispune prin încheiere extinderea acțiunii penale iar în cazul descoperirii unor noi fapte sau a participării altor persoane la comiterea faptei procurorul poate să declare că pune sau nu pune în mișcare acțiunea penală și în funcție de aceasta instanța extinde sau nu procesul penal cu privire la noile fapte sau persoane.

într-adevăr în doctrina juridică s-a exprimat și punctul de vedere potrivit căruia extinderea cercetărilor penale în faza urmăririi penale este în fapt o extindere a urmăririi penale însă instanța nu-și poate însuși o astfel de opinie în lipsa unor argumente convingătoare.

Referitor la schimbarea încadrării juridice realizată în sensul reținerii unor noi fapte instanța apreciază că reținerea unor noi fapte în sarcina unui inculpat, unele ca acte materiale ale unei infracțiuni continuate , nu se poate face printr-o schimbare de încadrare juridică. încadrarea juridică este operațiunea efectuată de organele de urmărire penală și instanța de judecata prin care se stabilește concordanța deplină între fapta concretă săvârșită de învinuit sau inculpat și norma penală specială care incriminează acea faptă,precum și în raport cu dispozițiile penale generale aplicabile faptei comise. Cu alte cuvinte încadrarea juridică înseamnă încadrarea faptei concrete ilicite care i se impută învinuitului/inculpatului într-un text legal care prevede și sancționează o infracțiune. Schimbarea încadrării juridice se realizează prin schimbarea calificării faptei dintr-o infracțiune în alta, prin trecerea de la o formă a infracțiunii la alta (de exemplu din tentativă în infracțiunea consumată), prin schimbarea din infracțiunea în formă unică în infracțiunea în formă continuată și invers sau dintr-o infracțiune continuată în concurs de infracțiuni și invers. Prin urmare, reținerea unor noi fapte în sarcina învinuitului nu se poate realiza printr-o schimbare de încadrare juridică pentru că nu presupune o operațiune juridică în sensul menționat și duce la eludarea dispozițiilor legale privind începerea urmăririi penale și punerea în mișcare a acțiunii penale. Instanța apreciază că și în situația descoperirii unor noi acte materiale ce ar intra în conținutul constitutiv al unei infracțiuni continuate pentru care s-a început urmărirea penală ori s-a pus în mișcare acțiunea penală, organele de cercetare penală trebuie să dispună prin rezoluție confirmată începerea urmăririi penale pentru noile fapte și apoi punerea în mișcare a acțiunii penale, după care pot schimba încadrarea juridică, dacă forma continuată nu fusese reținută. Aceasta întrucât trebuie avut în vedere faptul că infracțiunea continuată este o unitate infracțională legală, creată prin voința legiuitorului, unitate ce poate fi ulterior desfăcută printr-o schimbare de încadrare juridică, actele de executare recăpătându-și individualitatea. De aceea și în cazul acestor noi fapte trebuia să se dispună fie începerea urmăririi penale, fie extinderea cercetărilor penale.

Având în vedere cele arătate instanța a evidențiat deficiențele constatate cu privire la fiecare din cei patru inculpați menționați mai sus în parte, deci cu excepția inculpatului O. E. în cazul căruia, astfel cum s-a arătat, s-a dispus trimiterea în judecată pentru aceleași infracțiuni pentru care s-a dispus începerea urmăririi penale și ulterior punerea în mișcare a acțiunii penale.
în cazul inculpatului D. D. M. s-a constatat că s-a început urmărirea penală prin rezoluție pentru două infracțiuni respectiv constituire grup infracțional organizat și deținere de instrumente de plată electronică falsificată în vederea punerii în circulație, în cazul acestei din urmă infracțiuni fapta fiind comisă în cursul lunii ianuarie (deși nu se menționează în ce an din actele și lucrările dosarului rezultă că este vorba de anul 2009). Ulterior se extinde urmărirea penală pentru încă o faptă care întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de  deținere de instrumente de plată electronică falsificată în vederea punerii în circulație, faptă comisă în luna mai 2009. Pentru aceste infracțiuni la data de 10.05.2009 se dispune prin ordonanță punerea în mișcare a acțiunii penale. După acest moment se dispune schimbarea încadrării juridice a infracțiunii de deținere de instrumente de plată electronică falsificate în vederea punerii în circulație, faptă prev. de art. 24 alin. 2 teza a II-a din Legea nr. 365/2002, în sensul reținerii unor noi situații de fapt, fiind descoperit un nou card contrafăcut tot în luna mai 2009. în cazul acestei infracțiuni trebuie observat însă că nu s-a considerat ca este o infracțiune continuată, nefiind făcută aplicarea art. 41 al. 2 C.p.p. ci o infracțiune simplă având în conținutul său mai multe acte de deținere. Fără a se pronunța asupra încadrării juridice a faptelor de deținere de instrumente de plată electronică falsificată, instanța apreciază că, nu se putea dispune schimbarea încadrării juridice în sensul reținerii unei noi fapte penale ci trebuia să se dispună fie începerea urmăririi penale prin rezoluție, fie extinderea cercetărilor penale iar ulterior punerea în mișcare a acțiunii penale. La data de 2.06.2009 s-a dispus extinderea cercetărilor pentru două noi infracțiuni respectiv infracțiunea de punere în circulație de instrumente de plată electronică falsificată  și infracțiunea de efectuare de operațiuni financiare în mod fraudulos, faptele fiind comise în luna iulie 2008. Pentru aceste infracțiuni nu s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale, deși instanța apreciază că era necesar, în lumina celor arătate mai sus. în data de 17 iunie 2009 se extind din nou cercetările pentru infracțiunea de efectuare de operațiuni financiare în mod fraudulos, faptă prev. de art. 27 al. 1 coroborat cu art. 1 pct. 11 din Legea nr. 365/2002 în sensul reținerii unor noi situații de fapt, dar și în ceea ce privește infracțiunea de punere în circulație de instrumente de plată electronică falsificată , prevăzută de art. 24 al. 2 teza I din Legea nr. 365/2002, cu aplicarea art. 41 al. 2 C.pen., în sensul reținerii unor noi situații de fapt,cu mențiunea că este vorba de noi acte materiale ale unor infracțiuni continuate, întrucât s-a făcut aplicarea art. 41 al. 2 C.pen. în cazul acestor două infracțiuni. Nici pentru aceste noi fapte nu s-a pus în mișcare acțiunea penală prin ordonanță sau rechizitoriu. în concluzie, în cazul acestui inculpat se impune refacerea urmăririi penale avându-se în vedere cele arătate.

în cazul inculpatului E. J. s-a început urmărirea penală prin rezoluție pentru trei infracțiuni respectiv constituire grup infracțional organizat, punere în circulație de instrumente de plată electronică falsificată și tentativă la infracțiunea de efectuare de operațiuni financiare în mod fraudulos, infracțiuni pentru care se și pune în mișcare acțiunea penală prin ordonanță. Ulterior, în mod corect (în sensul că astfel de operațiuni țin de schimbarea de încadrare juridică)  prin ordonanță se dispune schimbarea încadrării juridice și anume pentru infracțiunea de punere în circulație de instrumente de plată electronică falsificată se reține forma continuată iar în cazul tentativei la infracțiunea de efectuare de operațiuni financiare în mod fraudulos se reține forma consumată a infracțiunii. Prin aceeași ordonanță însă s-a dispus în mod greșit și schimbarea încadrării juridice în sensul reținerii unui nou act material al infracțiunii continuate de efectuare de operațiuni financiare în mod fraudulos. De asemenea, printr-o ordonanță s-a dispus extinderea cercetărilor pentru o nouă infracțiune și anume deținere de instrumente de plată electronică falsificate în vederea punerii în circulație, infracțiune pentru care nu s-a pus în mișcare acțiunea penală. în concluzie, în cazul acestui inculpat se impune refacerea urmăririi penale avându-se în vedere cele arătate.
în cazul inculpatului D. E. N. s-a dispus prin rezoluție începerea urmăririi penale pentru două infracțiuni: de sprijinire a unui grup infracțional organizat și deținere de echipamente cu scopul de a servi la falsificarea cardurilor bancare, infracțiuni pentru care s-a și dispus prin ordonanță punerea în mișcare a acțiunii penale. Ulterior la data de 15.06.2009 s-a dispus extinderea urmăririi penale față de inculpat pentru comiterea unei noi infracțiuni de instigare la infracțiunea de efectuare de operațiuni financiare în mod fraudulos, pentru care nu a fost pusă în mișcare acțiunea penală. în concluzie, în cazul acestui inculpat se impune refacerea urmăririi penale avându-se în vedere cele arătate.

în cazul inculpatului D. G E. s-a dispus prin rezoluție începerea urmăririi penale pentru săvârșirea infracțiunii de deținere de instrumente de plată electronică falsificate în vederea punerii în circulație. Ulterior , prin ordonanță s-au extins cercetărilor față de inculpat sub aspectul săvârșirii infracțiunii de sprijinire a unui grup infracțional organizat iar punerea în mișcare a acțiunii penale prin ordonanță a vizat ambele infracțiuni, prin urmare nu se impune refacerea urmăririi penale în ceea ce privește acest inculpat.

Față de cele arătate instanța a apreciat că regularitatea desfășurării urmăririi penale ține de sesizarea instanței de judecată iar actul de sesizare al instanței, rechizitoriul nr. 79D/P/2009 este lovit de nulitate absolută. în acest sens în primul rând trebuie avute în vedere în primul rând dispozițiile art. 2 al. 1 C.p.p.care reglementează principiul legalității procesului penal, conform căruia procesul penal se desfășoară atât în cursul urmăririi penale cât și în cursul judecății, potrivit dispozițiilor prevăzute de lege. Acest principiu nu a fost respectat în cursul urmăririi penale din moment ce, în cazul a trei inculpați, actele de urmărire penală nu au fost efectuate conform dispozițiilor legale privind începerea urmăririi penale și punerea în mișcare a acțiunii penale.

Conform art. 197 al. 2, 3 C.proc.pen. dispozițiile relative la competența după materie sau după calitatea persoanei, la sesizarea instanței, la compunerea acesteia și la publicitatea ședinței de judecată sunt prevăzute sub sancțiunea nulității iar nulitatea prevăzută în alin. 2 nu poate fi înlăturată în nici un mod. Ea poate fi invocată în orice stare a procesului și se ia în considerare chiar din oficiu. De asemenea art. 332 al. 2 C.proc.pen.  instanța se desesizează și restituie cauza procurorului pentru refacerea urmăririi penale în cazul nerespectării dispozițiilor privitoare la competența după materie sau după calitatea persoanei, sesizarea instanței, prezența învinuitului sau a inculpatului și asistarea acestuia de către apărător. Cu prilejul  analizării legalității sesizării instanța este obligată să verifice nu numai întrunirea formală a condițiilor prev. de art. 264 Cod procedură penală, pentru actul de sesizare, ci și caracterul echitabil al procedurii în faza de urmărire penală sau analiza existenței unor motive de nulitate prev. de art. 197 Cod procedură penală, întrucât procurorul emite rechizitoriul într-o cauză numai dacă constată că sunt satisfăcute cerințele imperative prev. de art. 262 al. 1 Cod procedură penală : respectarea dispozițiilor legale care garantează aflarea adevărului; urmărirea penală este completă; existența probelor necesare și legal administrate. Instanța nu face doar o verificare formală a rechizitoriului, ca act de sesizare a instanței, întrucât, în cazul nerespectării în cursul urmăririi penale a unor dispoziții imperative a căror încălcare este sancționată cu nulitatea , sancțiunea operează și cu privire la rechizitoriu, act procedural prin care se finalizează, de regulă, urmărirea penală.

Prin urmare, în raport de cele evidențiate anterior, instanța constată că sesizarea instanței cu judecarea cauzei penale de față este lovită de nulitate absolută în condițiile în care s-a dispus trimiterea în judecată de către procuror pentru infracțiuni pentru care nu a fost pusă în mișcare acțiunea penală sau pentru fapte pentru care nu s-a început urmărirea penală, acte procesuale care nu pot fi substituite prin extinderea cercetărilor penale, în lipsa unui temei legal.

întrucât în cauză operează instituțiile conexității și indivizibilității, toți cei cinci inculpați fiind trimiși în judecată fiind acuzați de constituire sau sprijinire a unui grup infracțional organizat în scopul comiterii altor infracțiuni pentru care au fost trimiși în judecată, se impune restituirea cauzei în întregime la procuror și nu se poate dispune disjungerea.

în cazul inculpatului E. J. s-a invocat și faptul că nu i s-a prezentat materialul de urmărire penală pentru o infracțiune din cele pentru care a fost trimis în judecată. Conform procesului verbal din 18.06.2009 materialul de urmărire penală s-a prezentat sub aspectul comiterii de către inculpat a infracțiunilor prevăzute de art. 7 al. 1 din Legea nr. 39/2003, art. 24 al. 2 teza I din legea nr. 365/2002 cu aplicarea art. 41 al. 2 C.pen., art. 24 al. 2 din legea nr. 365/2002, cu aplicare art. 33 lit. a și b C.pen., inculpatul menționând că i s-a prezentat întregul material de urmărire penală. Sancțiunea care intervine în cazul în care se omite să se facă referire la o infracțiune în procesul-verbal de prezentare a urmăririi penale este nulitatea relativă, nulitate ce este acoperită în cauză având în vedere faptul că inculpatul a arătat că i s-a prezentat întregul material de urmărire penală , acestuia i s-a comunicat o copie de pe rechizitoriu iar instanța a dispus restituirea cauzei la procuror, urmând să îi fie prezentat din nou materialul de urmărire penală și să propună eventual alte probe în apărare.

Față de cele arătate, în baza art. 332 al. 2 Cod procedură penală, având în vedere că în cauză operează instituțiile conexității și indivizibilității, Tribunalul va restitui întreaga cauză privind pe inculpații O. E. (fost D.) zis „E.”, D. D. M. zis „E.”, E. J. (fost T.) zis „O. D.”, D. E. N. (fost í…ž.), D. G E. zis „E.”, procurorului în vederea refacerii urmăririi penale cu privire la inculpații D. D. M., E. J. și D. E. N..

Conform art. 332 al. 3 C.p.p., în cazul în care se dispune restituirea instanța este obligată să se pronunțe asupra măsurilor preventive luate în cauză. De asemenea potrivit art. 274 C.p.p. în cazul restituirii cauzei de către instanța de judecată, potrivit art. 272, dacă inculpatul este arestat și instanța menține arestarea preventivă, termenul de 30 de zile curge de la data pronunțării hotărârii iar durata arestării inculpatului poate fi prelungită potrivit art. 155 și 159.

Astfel cum  s-a arătat mai sus față de inculpații O. E., D. D. M., E. J. s-a dispus luarea și menținerea măsurii arestării preventive iar față de inculpatul D. G E. s-a dispus luarea măsurii arestării preventive în lipsa sa, începând cu data punerii în executare efectivă a mandatului de arestare preventivă, ceea ce nu s-a realizat până în prezent.

Pentru a lua aceste măsuri instanța a apreciat că în cauză s-au schimbat temeiurile care au fost avute în vedere la luarea și menținerea măsurii arestării preventive. Astfel, instanța a apreciat că există indicii temeinice, în accepțiunea legală a acestuia termen, cu privire la comiterea de către cei trei inculpați a infracțiunilor pentru care au fost trimiși în judecată, rezultând din probele evidențiate în cazul fiecărui inculpat în parte prin actul de sesizare, probe care au fost analizate cu prilejul luării și menținerii măsurii arestării preventive, astfel încât instanța a apreciat că nu se impune reluarea analizei lor detaliate.

însă , Tribunalul a apreciat că nu mai este îndeplinită cerința art. 148 lit. f teza II Cod Procedură Penală. pentru a se dispune menținerea stării de arest a inculpaților pentru încă 30 de zile, însă pentru buna desfășurare a procesului penal se impune luarea față de inculpați a unei alte măsuri preventive, apreciată de legiuitor ca fiind mai puțin coercitivă.

 Tribunalul a apreciat că lăsarea inculpaților în libertate prezintă în prezent un grad de pericol concret pentru ordinea publică mai redus în prezent, care nu justifică menținerea măsurii arestării preventive pentru încă 30 de zile, astfel cum s-a arătat. în ceea ce privește noțiunea de pericol concret pentru ordinea publică Tribunalul a reținut că nu a fost definită de legiuitor însă o astfel de definiție s-a cristalizat în teoria juridică și într-o practică judiciară constantă. Există un astfel de pericol atunci când este posibil să se producă o încălcare a regulilor de conviețuire socială, vizând toate valorile ocrotite prin art. 1 C.pen., ca urmare a activității inculpatului posterioară săvârșirii infracțiunii sau o reacție declanșată de fapta săvârșită de acesta. Starea de pericol pentru ordinea publică presupune o rezonanță a faptei penale, o afectare a echilibrului social firesc, o anumită stare de indignare, de dezaprobare publică, insecuritate socială. Pericolul concret pentru ordinea publică nu trebuie confundat cu posibilitatea ca inculpatul să comită o nouă infracțiune, care constituie un temei al luării măsurii arestării preventive distinct, deci probele la care se referă art. 148 lit. f nu trebuie să vizeze acțiuni viitoare ale inculpatului, în eventualitatea cercetării sale în stare de libertate.   

Tribunalul a reținut însă că pericolul concret pentru ordinea publică, existent la data luării măsurii arestării preventive, fapt stabilit cu autoritate de lucru judecat, se diminuează în timp până la dispariție o dată cu rezonanța socială a faptelor care i se impută inculpatului. 

în cauza de față, deținerea în stare de arest a inculpaților  pe o durată de aproximativ 4 luni  de zile este rezonabilă față de circumstanțele cauzei însă instanța apreciază că menținerea în arest a inculpaților în continuare pentru încă 30 de zile, în condițiile în care s-a dispus restituirea cauzei la procuror, cauza întorcându-se în faza urmăririi penale, în vederea refacerii urmăririi penale, nu este indispensabilă pentru desfășurarea procesului penal și nu este justificată atât timp cât s-a reținut o culpă a organelor de urmărire penală în efectuarea urmăririi penale, element ce trebuie luat în considerare în aprecierea termenului rezonabil al duratei arestării preventive. Această cerință a duratei rezonabile a măsurii arestării preventive rezultă din dispozițiile CEDO, astfel cum au fost interpretate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, și se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei. Conform art. 5 paragraf 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului orice persoană arestată sau deținută are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat în mai multe cauze (Contrada contra Italiei, Muller contra Franței) că persistența motivelor plauzibile de a bănui o persoană de a fi săvârșit o infracțiune este o condiție sine qua non a regularității menținerii deținerii dar după un timp ele nu mai sunt suficiente. în cauza Letellier contra Franței Curtea a arătat că prin gravitatea lor deosebită și prin reacția publicului la săvârșirea lor anumite infracțiuni pot să suscite o tulburare socială de natură să justifice o detenție provizorie cel puțin o perioadă de timp. Detenția nu rămâne legitimă decât dacă ordinea publică este efectiv amenințată. în baza art. 11 și 20 din Constituția României dispozițiile CEDO și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului sunt direct aplicabile în sistemul român de drept având forță constituțională și supralegislativă.
în temeiul disp. art. 332 al. 3 Cod procedură penală Tribunalul va menține pe o perioadă de 30 de zile, măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea, prev. de art. 145 Cod procedură penală, luată față de inculpatul D. E. N., prin încheierea Camerei de Consiliu din data de 8.07.2009 pronunțată de  T r i b u n a l u l   S u c e a v a, definitivă și, pe cale de consecință, va respinge cererile de revocare a măsurii obligării de a nu părăsi localitatea și de înlocuire a măsurii obligării de a nu părăsi localitatea cu măsura obligării de a nu părăsi țara formulate de inculpatul D. E. N. prin apărător. Instanța apreciază că și în cazul acestui inculpat din probele administrate în cursul urmăririi penale rezultă presupunerea rezonabilă că a comis infracțiunile pentru care a fost trimis în judecată iar pentru buna desfășurare a procesului penal se impune menținerea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu, obligație dispusă și în cazul celorlalți trei inculpați.

Instanța va respinge cererile de revocare a măsurii arestării preventive și de înlocuire a măsurii arestării preventive cu obligarea de a nu părăsi țara formulate de inculpatul D. G E. prin apărător. în acest caz instanța are în vedere că mandatul de arestare preventivă emis pe numele inculpatului nu a produs nici un efect, acesta sustrăgându-se de la urmărire penală și de la judecată. în cazul în care se dispune arestarea preventivă în lipsă nu se pune problema prelungirii arestării preventive în cursul urmăririi penale, a menținerii arestării preventive în cursul judecății, atât timp cât mandatul de arestare nu a fost confirmat. în aceste condiții instanța nu poate aprecia asupra unui termen rezonabil al duratei unei arestări preventive, termen care nu a început să curgă, acest element fiind esențial și în aprecierea gradului de pericol concret pentru ordinea publică pe care îl prezintă lăsarea în libertate a inculpatului. Trebuie observat că îndeplinirea condițiilor pentru a se dispune luarea măsurii arestării preventive a acestui inculpat s-a  stabilit cu autoritate de lucru judecat.

împotriva acestei sentințe penale a declarat recurs Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate  Organizată și Terorism  - Biroul  T e r i t o r i a l   S u c e a v a, apreciind-o ca fiind nelegală și netemeinică, arătând că rechizitoriul prin care se dispune trimiterea în judecată a inculpatului și sesizarea instanței de judecată trebuie să se limiteze la fapta (faptele) și persoanele pentru care s-a efectuat urmărirea penală, în sensul că nu se poate dispune trimiterea în judecată pentru o faptă pentru care inculpatul nu a fost învinuit și ascultat, în vederea exercitării dreptului său la apărare, după cum nu poate fi trimisă în judecată o persoană care nu a avut calitatea de învinuit sau inculpat în cursul urmăririi penale. De principiu, rechizitoriul care a depășit aceste limite nu este legal întocmit și nu ar trebui să producă efectul de trimitere în judecată pentru faptele și persoanele față de care nu s-a efectuat urmărirea penală.

întrucât aceste limite nu sunt prevăzute sub sancțiunea nulității absolute (art. 197, alin.2, C.procpen), valabilitatea rechizitoriului cu privire la faptele și persoanele ce depășesc aceste limite se examinează prin prisma existenței sau inexistenței vătămării procesuale, în cadrul unei nulități relative invocate în termenul legal în fața instanței de judecată. Dacă inculpatul acceptă judecata, aceasta se poate desfășura pentru toate faptele și persoanele cuprinse în actul de trimitere în judecată.

Deși în cuprinsul art.332 Cod procedură penală s-a prevăzut, inițial, un singur caz de restituire pentru refacerea urmăririi penale, în practica instanțelor judecătorești o astfel de restituire s-a dispus și atunci când s-au încălcat alte dispoziții legale aflate sub sancțiunea nulității absolute, ca în cazul în care materialul de urmărire penala a fost prezentat unui inculpat minor sau deținut fară a li se fi asigurat asistența juridică obligatorie, ori în cauzele cu inculpați minori când nu s-a efectuat ancheta socială în cursul urmăririi penale.

Din aceeași practică se poate trage concluzia că restituirea este posibilă și în cazul încălcării dispozițiilor aflate sub sancțiunea nulității relative, dacă se constată că vătămarea produsă prin încălcarea legii de procedură penală nu s-ar putea înlătura altfel. Ultimele modificări ale textului incident au deschis practica instanțelor de a restitui cauzele în vederea refacerii urmăririi penale, datorită neparcurgerii cauzei a tuturor stadiilor procesuale obligatorii (punerea în mișcare a acțiunii penale, prezentarea materialului de urmărire penală, întocmirea rechizitoriului în condițiile legale de către procurorul competent).
Aceste precizări sunt de natură să demonstreze că în prezenta cauză nu ne aflăm în cadrul nici uneia dintre situațiile enumerate mai sus. Cauza penală a parcurs toate stadiile procesuale cerute de lege față de toți inculpații pentru care s-a dispus trimiterea în judecată.

Mai mult decât atât, practica judiciară a statuat că în cazul în care în sarcina inculpatului se rețin mai multe fapte și în cuprinsul ordonanței de punere în mișcare a acțiunii penale s-a omis indicarea uneia dintre acestea, dacă cel în cauză a fost cercetat și pentru acea faptă și s-au administrat probe în apărare la cererea sa, omisiunea menționată mai sus nu poate atrage casarea hotărârii pronunțate în cauză (T. S., s.p., dec. Nr.2999/1975, în R.R.D., nr.7,1976, p.62).

Toate dispozițiile de extindere a cercetărilor și de schimbare a încadrărilor juridice au fost aduse la cunoștința inculpaților, împreună cu drepturile și garanțiile lor procesuale, aceștia fiind asistați de apărătorii lor aleși și având posibilitatea de a-și propune probe în apărare. Aceste ordonanțe au configurat întregul domeniu al cercetărilor care s-au desfășurat față de inculpați cu precizarea în fapt și în drept a infracțiunilor ce au format obiectul investigațiilor penale, aceștia având posibilitatea să-și propună probe în apărare, dar au optat să-și exercite dreptul la tăcere. Interpretarea voinței procesuale a organului de urmărire penală din cuprinsul ordonanțelor de extindere a cercetărilor trebuia să se facă de către instanța de judecată din perspectiva teleologică a procesului penal prin raportare la momentul procesual la care s-au dispus și la calitatea procesuală a persoanelor vizate. Numai lipsa totală a acestor ordonanțe ar fi putut fi sancționată cu nulitatea absolută.

La finalul urmăririi penale, inculpaților li s-a prezentat materialul de urmărire penală pentru toate faptele pentru care au fost cercetați, cu ultima lor încadrare juridică (cu o singură excepție, în cazul inculpatului E. J., caz în care s-a omis prezentarea materialului de urmărire penală una dintre infracțiunile sub aspectul cărora a fost cercetat). In consecință, nu s-a produs nici o vătămare procesuală a intereselor inculpaților sau, în orice caz, ea nu a fost demonstrată de aceștia și nici argumentată de instanța de judecată.
Alte motive de nelegalitate ale hotărârii de restituire pronunțate în această cauză sunt ambiguitatea argumentării motivelor care au determinat restituirea, ca urmare a calificării unei probleme de interpretare ca un incident procedural extrem de grav, sancționat cu nulitatea absolută și, pe de altă parte, omisiunea precizării actelor de urmărire penală ce trebuie refăcute sau efectuate, în fapt fiind vorba despre actele procesuale imperative care ar trebui refăcute, dar a căror natură juridică este confundată permanent de către instanța de fond.

Astfel, instanța de fond a apreciat „că și în situația descoperirii unor noi acte materiale ce ar intra în conținutul constitutiv al unei infracțiuni continuate pentru care s-a început urmărirea penală ori s-a pus în mișcare acțiunea penală, organele de cercetare penală trebuie să dispună prin rezoluție confirmată începerea urmăririi penale pentru noile fapte și apoi punerea în mișcare a acțiunii penale, după care pot schimba încadrarea juridică, dacă forma continuată nu fusese reținută" (pag.215-216 ds.) în continuare, instanța conchide că „de aceea și în cazul acestor noi fapte trebuia să se dispună fie începerea urmăririi penale, fie extinderea cercetărilor penale".
în cazul unei schimbări a încadrării juridice, „instanța apreciază că nu se putea dispune schimbarea încadrării juridice în sensul reținerii unei noi fapte penale, ci trebuia să se dispună fie începerea urmăririi penale prin rezoluție, fie extinderea cercetărilor penale, iar ulterior punerea în mișcare a acțiunii penale" (pag. 216 ds.).

în cele din urmă, instanța de judecată „constată că sesizarea instanței cu judecarea cauzei penale de față este lovită de nulitate absolută în condițiile în care s-a dispus trimiterea în judecată de către procuror pentru infracțiuni pentru care nu a fost pusă în mișcare acțiunea penală sau pentru fapte pentru care nu s-a început urmărirea penală, acte procesuale care nu pot fi substituite prin extinderea cercetării penale, în lipsa unui temei legal'' în mod evident concluzia finală a instanței de fond se află în contradicție totală cu termenii propriului său raționament întrucât, deși susține că actele procesuale sus¬menționate nu pot fi substituite printr-o altă instituție procesuală, în cazul inculpatului D. G E. instanța reține că sub aspectul săvârșirii infracțiunii de sprijinire a unui grup infracțional organizat organul de urmărire penală a dispus extinderea cercetărilor penale și a pus în mișcare acțiunea penală, motiv pentru care nu se impune refacerea urmăririi penale, generând astfel o echivalență între începerea urmăririi penale și extinderea cercetărilor penale.
în consecință, instanța de fond nu și-a lămurit pe deplin natura juridică a celor trei instituții procesuale luate în dezbatere (începerea urmăririi penale, punerea în mișcare a acțiunii penale și extinderea cercetărilor penale), a diferențelor și a efectelor juridice specifice pe care acestea le produc și nici nu a indicat precis ce acte de urmărire penală sau acte procesuale de dispoziție trebuie refăcute de către organul de urmărire penală în cazul fiecărui inculpat în parte.

Consideră Parchetul că această manieră evazivă de rezolvare a cauzei este de natură să deschidă calea arbitrariului din perspectiva obligației procurorului de a respecta indicațiile date de prima instanță prin sentința de restituire. Dacă actele procesuale nu vor fi strict precizate pentru fiecare inculpat în parte, pentru fiecare situație procesuală specifică prezentei cauze (adică situația descoperirii de noi acte materiale ale aceleiași infracțiuni, de noi fapte în sarcina aceluiași inculpat sau de noi participanți la comiterea aceleiași fapte ori situația schimbării încadrării juridice), precum și succesiunea lor obligatorie, există riscul ca în cazul unei eventuale noi învestiri a instanței cu judecarea cauzei să se dispună din nou restituirea pe motivul că nu s-a respectat ordinea de preferință stabilită de instanța de judecată în succesiunea emiterii actelor procesuale de dispoziție.
  

Examinând recursul prin prisma motivelor invocate, precum și din oficiu sub toate aspectele de fapt și drept, prin prisma dispozițiilor art.3856 alin.3 Cod Procedură Penală, Curtea constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
  

în cursul urmăririi penale cu privire la cei trei inculpați, în cazul cărora instanța de fond a apreciat asupra existenței unor neregularități procesuale ce au dus la reținerea concluziei nelegalei sesizări a instanței, determinând restituirea cauzei procurorului în vedere refacerii urmăririi penale, s-a procedat în modul următor:
           

1.  Pentru inculpatul E. J. s-a început urmărirea penală prin rezoluția din 09.02.2009 pentru trei infracțiuni, respectiv: „constituire grup infracțional organizat”, „punere în circulație de instrumente de plată electronică falsificată” și „tentativă la infracțiunea de efectuare de operațiuni financiare în mod fraudulos”, infracțiuni pentru care se și pune în mișcare acțiunea penală prin ordonanța în data de 10.05.2009. Ulterior prin ordonanța din 01.06.2009 se dispune schimbarea încadrării juridice și anume, pentru infracțiunea de „punere în circulație de instrumente de plată electronică falsificată” se reține forma continuată iar în cazul „infracțiunii de efectuare de operațiuni financiare în mod fraudulos” se reține forma consumată a infracțiunii în locul celei tentate. Prin aceeași ordonanță s-a dispus și schimbarea încadrării juridice în sensul reținerii unui nou act material al infracțiunii continuate de „efectuare de operațiuni financiare în mod fraudulos”. De asemenea, printr-o altă ordonanță din aceeași dată, respectiv 01.06.2009 s-a dispus extinderea urmăririi penale pentru o nouă infracțiune și anume „deținere de instrumente de plată electronică falsificate în vederea punerii în circulație”.
          

Prin rechizitoriu s-a dispus trimiterea în judecată a acestui inculpat pentru săvârșirea infracțiunilor de „constituire a unui grup infracțional organizat”, prev. și ped. de art.7 alin.1 din Legea nr.39/2003, „deținere de instrumente de plată electronică falsificate în vederea punerii în circulație”, prev. de art 24 alin. 2  din Legea nr. 365/2002, „punere în circulație de instrumente de plată electronică falsificate”, prev. de art 24 alin. 2 teza I din Legea nr. 365/2002, cu aplic. art. 41 alin 2  C. pen., „efectuare de operațiuni financiare în mod fraudulos”, prev. și ped. de art. 27 alin. 1, coroborat cu art. 1 pct. 11 din Legea nr. 365/2002, cu aplic. art. 41 al. 2, toate cu aplicarea art. 33 lit. a și b C. Penal.

2.  în cazul inculpatului D. E. N. s-a dispus prin rezoluția din data de 08.05.2009 începerea urmăririi penale pentru două infracțiuni, respectiv  „sprijinire a unui grup infracțional organizat”și „deținere de echipamente cu scopul de a servi la falsificarea cardurilor bancare”, infracțiuni pentru care s-a și dispus prin ordonanța din 10.05.2009 punerea în mișcare a acțiunii penale. Ulterior la data de 15.06.2009 s-a dispus extinderea urmăririi penale față de inculpat pentru comiterea unei noi infracțiuni de „instigare la infracțiunea de efectuare de operațiuni financiare în mod fraudulos”.
          

Prin rechizitoriu s-a dispus trimiterea în judecată a acestui inculpat pentru săvârșirea infracțiunilor de „sprijinire a unui grup infracțional organizat”, prev. și ped. de art.7 alin.1 din Legea nr.39/2003 și ” instigare la infracțiunea de efectuare de operațiuni financiare în mod fraudulos”, prev. și ped. de art. 25 Cod penal rap. la art.  27 alin. 1, coroborat cu art. 1 pct. 11 din Legea nr. 365/2002.

3.  Pentru inculpatul D. D. M. s-a început urmărirea penală prin rezoluția din data de 09.02.2009 pentru două infracțiuni, respectiv „constituire grup infracțional organizat” și „deținere de instrumente de plată electronică falsificată în vederea punerii în circulație”. Ulterior, prin ordonanța din data de 10.05.2009 se extinde urmărirea penală pentru încă o faptă care întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de „deținere de instrumente de plată electronică falsificată în vederea punerii în circulație”, faptă comisă în luna mai 2009. Pentru aceste infracțiuni la data de 10.05.2009 se dispune prin ordonanță punerea în mișcare a acțiunii penale. Ulterior, prin ordonanța din 01.06.2009 se dispune schimbarea încadrării juridice a infracțiunii de „deținere de instrumente de plată electronică falsificate în vederea punerii în circulație”, în sensul reținerii unor noi situații de fapt, fiind descoperit un nou card contrafăcut tot în luna mai 2009.  La data de 2.06.2009, prin ordonanță, s-a dispus extinderea cercetărilor pentru două noi infracțiuni respectiv „infracțiunea de punere în circulație de instrumente de plată electronică falsificată”  și „infracțiunea de efectuare de operațiuni financiare în mod fraudulos”, faptele fiind comise în luna iulie 2008. în data de 17.06.2009, prin ordonanță, se extinde urmărirea penală pentru infracțiunea de „efectuare de operațiuni financiare în mod fraudulos”, în sensul reținerii unor noi situații de fapt, dar și în ceea ce privește infracțiunea de „punere în circulație de instrumente de plată electronică falsificată”, în sensul reținerii unor noi situații de fapt, făcându-se aplicarea art. 41 al. 2 C.pen. în cazul acestor două infracțiuni.
              

Prin rechizitoriu s-a dispus trimiterea în judecată a acestui inculpat pentru săvârșirea infracțiunilor de „constituire a unui grup infracțional organizat”,  prev. și ped. de art.7 alin.1 din Legea nr.39/2003,” deținere de instrumente de plată electronică falsificate în vederea punerii în circulație”, prev. de art 24 alin. 2 teza a II-a din Legea nr. 365/2002, „punere în circulație de instrumente de plată electronică falsificate”, prev. de art 24 alin. 2 teza I din Legea nr. 365/2002, cu aplic. art. 41 alin 2 C. pen., „efectuare de operațiuni financiare în mod fraudulos”, prev. și ped. de art. 27 alin. 1, coroborat cu art. 1 pct. 11 din Legea nr. 365/2002, toate cu aplicarea art. 33 lit. a și b C. Penal.

Sintetizând problema supusă analizei în cauza de față, se impun a fi determinate elementele de diferențiere dintre instituțiile care constau în începerea urmăririi penale, punerea în mișcare a acțiunii penale și extinderea cercetărilor penale, precum și eventualele zone comune celor trei instituții arătate, cât timp întregul eșafodaj al argumentației Parchetului gravitează în jurul ideii de echivalență a începerii urmăririi penale și punerii în mișcare a acțiunii penale cu extinderea cercetărilor penale, așa cum este incriminată de art. 238 Cod Procedură Penală, iar instanța de fond nu îmbrățișează aceste corespondențe, exprimând, în esență, ideea că toate aceste trei instituții penale sunt justificate de rațiuni diferite și sunt reglementate procesual-juridic diferit, neputând să se substituie în situațiile arătate.

Sub un prim aspect, Curtea constată că dispozițiile art. 238 Cod procedură penală sunt aplicabile numai în situația în care urmărirea penală este efectuată de către organele de cercetare penală și nu atunci când este vorba despre o anchetă proprie a procurorului, sens în care s-a și exprimat Tribunalul Suprem prin decizia nr. 1039/1975. Această opinie este îmbrățișată atât de doctrina cât și de jurisprudența în materie (Tratat de drept procesual penal-2006, J. O. și Tratat de drept procesual penal-2008, H. U.), fiind corect argumentată prin imposibilitatea aplicării mutatis mutandis, deoarece ar trebui ca dreptul de confirmare a extinderii să aparțină procurorului ierarhic superior, reglementare care nu există în incriminarea penală actuală.

în același timp, interpretarea sistematică, teleologică a dispozițiilor legale care guvernează prima parte a procesului penal, respectiv urmărirea penală, interpretare complinită cu cea gramaticală, atestă corectitudinea ideii sus enunțate. în acest sens, dispozițiile art. 201 Cod Procedură Penală fac clar delimitarea dintre organele de cercetare penală și procurori, ambele categorii constituind organele de urmărire penală. Se poate astfel observa din tot cuprinsul Titlului I - Partea Specială a  C o d u l u i   d e Procedură Penală că utilizarea sintagmei „organe de cercetare penală” se referă strict la această categorie, așa încât este evident că dispozițiile art. 238 Cod procedură penală sunt aplicabile numai în situația în care urmărirea penală este efectuată de către acestea.

Cu toate acestea Curtea apreciază că, în lipsa unor dispoziții exprese și explicite care să definească fiecare etapă și activitatea specifică procurorului din ancheta proprie, utilizarea valorii intrinseci a dispozițiilor legale sus-menționate este adoptată, în mod corect, în practica judiciară de către procuror.

Astfel, când deja s-a dispus începerea urmăririi penale, iar procurorul constată unele dintre situațiile enumerate limitativ în art. 238 Cod procedură penală, acesta dispune extinderea cercetărilor penale, act care echivalează din punct de vedere procesual cu începerea urmăririi penale. în fapt și în drept, această extindere a urmăririi penale reprezintă o nouă începere a acestei faze procesuale pentru situația regăsită în cauza respectivă, una dintre cele trei enumerate în art. 238 Cod procedură penală.

Pentru a ajunge la această concluzie, Curtea, din analiza art. 238 Cod procedură penală, constată că cele trei situații regăsite în textul arătat evidențiază pe deplin ideea egalității juridice dintre instituția extinderii cercetărilor penale și cea a începerii urmăririi penale.

Astfel, ultima variantă din articolul arătat, respectiv descoperirea unor date cu privire la participarea și a unei alte persoane la săvârșirea faptei, determină extinderea cercetărilor penale și cu privire la aceasta. Cât timp cel puțin urmărirea penală a fost începută în cauză față de alți participanți la infracțiune, propunerea făcută procurorului de către organele de cercetare penală, asupra căreia acesta va decide prin ordonanță, nu poate reprezenta decât o propunere de începere a urmăririi penale și față de participanții noi descoperiți, deoarece a accepta mai puțin de atât ar însemna că se propune procurorului declanșarea fazei actelor premergătoare, activitate ce intră și în competența organelor de cercetare penală, conform art. 224 Cod procedură penală. Tocmai pentru că este vorba de propunerea de declanșare a urmăririi penale, legiuitorul a instituit procedura din cuprinsul art. 238 Cod procedură penală, supunând în această manieră propunerea de declanșare a urmăririi penale confirmării procurorului care supraveghează urmărirea penală, printr-o tehnică identică cu cea prevăzută în cuprinsul art. 228 alin. 3 Cod procedură penală, text de lege care reglementează procedura cadru de începere a urmăririi penale.

Cu notă observatorie, în susținerea argumentelor sus enunțate, remarcăm că și în doctrina procesual penală (Tratat de drept procesual penal-2008, H. U.) se pune pe picior de egalitate urmărirea penală cu cercetarea penală, autorul structurând capitolului dedicat urmăririi penale în subcapitole denumite: cercetarea penală cu punere în mișcare a acțiunii penale, cercetarea penală fără punere în mișcare a acțiunii penale, etc.

în acest sens și în cauza de față procurorul a procedat în această manieră în ceea ce-i privește pe inculpații E. J., D. E. N. și D. D. M.. Faptul că în unele situații a dispus extinderea urmăririi penale, iar în altele a dispus extinderea cercetărilor penale reprezintă numai o denumire diferită a aceleiași măsuri procesuale, respectiv începerea urmăririi penale pentru unele fapte penale distincte. Constatarea că în cazul inculpatului D. D. M. procurorul, alternativ, a dat ordonanțe de extindere a urmăririi penale și ordonanțe de extindere a cercetării penale, reprezintă o dovadă suplimentară a argumentației deja expuse, întărind convingerea că procurorul, în esență, în cazul extinderii cercetărilor penale, procesual-juridic a început urmărirea penală pentru noile infracțiuni. De altfel, și în cuprinsul ordonanțelor de extindere a urmăririi penale s-a inserat ca și temei juridic art. 238 Cod procedură penală, cel care guvernează instituția extinderii cercetărilor penale, tocmai pentru că echivalența lor procesuală este evidentă, fiind preluată de către procuror, așa cum s-a arătat, denumirea marginală a art. 238 Cod procedură penală. în concret, procurorul, în cadrul propriei anchete penale, aplică măsura procesuală regăsită în acest text legal numai ca și denumire juridică și pentru ideea de continuitate a urmăririi penale, însă în fapt declanșează urmărirea penală pentru noile fapte penale descoperite.

Din acest punct de vedere considerentele instanței de fond privind neînceperea urmăririi penale în cazul acestor trei inculpați, pentru infracțiuni pentru care s-a dispus trimiterea în judecată nu este întemeiată. Așa cum s-a arătat, ordonanțele de extindere a urmăririi penale și cele de extindere a cercetării penale reprezintă în drept începerea urmăririi penale, și sub acest aspect Curtea constată că Parchetul nu a încălcat nicio normă procesuală care să atragă nulitatea absolută.

Pe de altă parte, sub niciun aspect nu poate fi asimilată această instituție sus analizată cu momentul procesual al punerii în mișcare a acțiunii penale, care reprezintă o etapă procesuală distinctă și diferită de începerea urmăririi penale și care nu poate fi implicită sau subînțeleasă ci trebuie să fie expresă și clar exprimată.

Acțiunea penală are ca obiect tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârșit infracțiuni, ceea ce înseamnă soluționarea prin justiție a conflictului de drept penal provocat prin săvârșirea unei infracțiuni. Din momentul în care s-a pus în mișcare acțiunea penală împotriva învinuitului, acesta devine inculpat și are calitatea de parte în proces, subiect pasiv al exercițiului acțiunii penale. Legea a prevăzut pentru inculpat, ca parte în proces, cele mai numeroase drepturi procesuale și cele mai puternice garanții juridice.

Legiuitorul în tot cuprinsul  C o d u l u i   d e Procedură Penală a stabilit modalitățile și formele în care poate fi pusă în mișcare acțiunea penală, indicând în mod expres obligativitatea declarării punerii în mișcare a acțiunii penale, nelăsând ca acest moment procesual să fie dedus din alte activități specifice.

  în cursul urmăririi penale sunt prevăzute expres actele de inculpare, respectiv ordonanța prev. de art. 235 Cod procedură penală sau rechizitoriul, conform art. 262 pct.1 lit.a Cod procedură penală, tocmai pentru că dobândirea calității de inculpat trebuie expres manifestată și din perspectiva consecințelor juridice pe care le generează.

Privind comparativ dispozițiile legale care guvernează procedura punerii în mișcare a acțiunii penale în cursul urmăririi penale, paralel cu faza cercetării judecătorești se remarcă faptul că în situațiile prevăzute de art. 336, 337 Cod procedură penală, instanța este ținută în extinderea procesului penal de declarația expresă a procurorului de punere în mișcare a acțiunii penale. Totodată, în cazul prev. de art. 335 Cod procedură penală, instanța este obligată să procedeze la punerea expresă în mișcare a acțiunii penale pentru a putea judeca infracțiunea în întregul ei. Deci, dacă în toate aceste situații se impune declararea expresă a punerii în mișcare a acțiunii penale în faza cercetării judecătorești, cel puțin prin corespondență simetrică este necesară abordarea aceleiași maniere și în cursul urmăririi penale.

 Din această perspectivă este de remarcat faptul că procurorul în cauza de față, în cazul inculpaților O. E. și D. G E., după ce a extins cercetările penale, prin ordonanță, a procedat expres la punerea în mișcare a acțiunii penale prin același tip de act procesual, anterior întocmirii rechizitoriului. Aceeași situație s-a produs și în cazul inculpaților E. J., D. E. N. și D. D. M. pentru care a dispus prin ordonanță punerea în mișcare a acțiunii penale numai pentru o parte dintre infracțiunile pentru care a dispus extinderea cercetărilor penale sau extinderea urmăririi penale.

Parte dintre susținerile din motivele de recurs creează o confuzie între procesul penal și acțiunea penală, tocmai pentru că se îndepărtează de la analiza obiectului acestora și a activităților specifice. Astfel, procesul penal constituie o activitate mai vastă în care unul dintre elementele constitutive, cel mai important, îl formează acțiunea penală.. în cadrul aceluiași proces penal, situație regăsită în speța de față, se pot pune în mișcare și exercita mai multe acțiuni penale, dacă inculpatul a săvârșit mai multe fapte penale.

în ceea ce privește argumentația din motivele de recurs vizând indivizibilitatea acțiunii penale, Curtea constată că aspectele expuse sunt preluate fragmentat din doctrina penală încercând a se acredita ideea că în cadrul unui dosar penal odată pusă în mișcare acțiunea penală pentru o infracțiune, sub cupola acesteia pot fi imputate inculpatului și alte infracțiuni pentru care în fapt nu a fost pusă în mișcare acțiunea penală. Această argumentație contravine atât teoriilor doctrinare cât și aspectelor jurisprudențiale, care definesc această trăsătură a acțiunii penale ca fiind exercitarea ei obligatorie împotriva tuturor participanților la o infracțiune, nefiind posibilă restrângerea ei numai la unii dintre aceștia. în același timp este de reținut faptul că doctrina stabilește că acțiunea penală este guvernată de două coordonate certe și fixe și anume infracțiunea și infractorul. M. de specialitate stabilește faptul că fiecărei infracțiuni și infractor îi corespunde o acțiune penală, iar comiterea unei pluralități de infracțiuni de către un singur învinuit determină declanșarea tot atâtora acțiuni penale în cadrul aceluiași proces penal, numai acesta din urmă fiind caracterizat de unitate procesuală.

De asemenea, relativ  și la ordonanțele de schimbare a încadrării juridice date de procuror în prezenta cauză, Curtea reține că, dacă alte acte materiale aparținând aceleiași infracțiuni continuate au fost descoperite ulterior exercitării acțiunii penale numai cu privire la unele acte, se poate exercita acțiunea penală cu privire la aceste noi acte, în vederea finalizării acțiunii penale pentru infracțiunea unică în integralitatea sa. Chiar dacă este vorba de aceeași acțiune penală pentru că acționează asupra unei unice infracțiuni continuate, ea trebuie exercitată pentru toate actele materiale ce compun unitatea legală infracțională, și ulterior se procedează la schimbarea încadrării juridice în sensul reținerii art. 41 alin. 2 Cod Penal.

Pentru considerentele expuse mai sus, vizând lipsa punerii în mișcare a acțiunii penale, Curtea constată că hotărârea recurată este legală și temeinică, atâta timp cât pentru o parte dintre infracțiunile pentru care cei trei inculpați au fost trimiși în judecată nu s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale, nici prin ordonanță în cursul urmăririi penale și nici prin rechizitoriu, la momentul trimiterii în judecată.

Din această perspectivă este de remarcat faptul că procurorul în cauza de față, în cazul inculpaților O. E. și D. G E., după ce a extins cercetările penale prin ordonanță a procedat expres la punerea în mișcare a acțiunii penale prin același tip de act procesual, anterior întocmirii rechizitoriului. Aceeași situație nu s-a produs și în cazul inculpaților E. J., D. E. N. și D. D. M. pentru care s-a dispus prin ordonanță punerea în mișcare a acțiunii penale numai pentru o parte dintre infracțiunile pentru care au fost trimiși în judecată, această omisiune regăsindu-se și în rechizitoriu. 

Astfel, pentru inculpatul E. J. nu s-a pus în mișcare acțiunea penală pentru infracțiunile de „punere în circulație de instrumente de plată electronică falsificată” în formă continuată, „infracțiunea de efectuare de operațiuni financiare în mod fraudulos” în formă consumată și noul act material al infracțiunii continuate de „efectuare de operațiuni financiare în mod fraudulos”, infracțiuni reținute prin ordonanța din 01.06.2009, prin care s-a dispus schimbarea încadrării juridice față de infracțiunile reținute prin rezoluția inițială de începere a urmăririi penale din 09.02.2009. De asemenea, pentru inculpatul E. J. nu s-a pus în mișcare acțiunea penală pentru infracțiunea „deținere de instrumente de plată electronică falsificate în vederea punerii în circulație”, pentru care s-a dispus extinderea urmăririi penale printr-o altă ordonanță din aceeași dată, respectiv 01.06.2009.
Pentru inculpatul D. E. N. nu s-a pus în mișcare acțiunea penală pentru infracțiunea de „instigare la infracțiunea de efectuare de operațiuni financiare în mod fraudulos”, pentru care, la data de 15.06.2009, prin ordonanță, s-a dispus extinderea urmăririi penale.

Pentru inculpatul D. D. M. nu s-a pus în mișcare acțiunea penală pentru infracțiunile de „deținere de instrumente de plată electronică falsificate în vederea punerii în circulație”, în sensul reținerii unor noi situații de fapt, fiind descoperit un nou card contrafăcut tot în luna mai 2009, pentru care, prin ordonanța din 01.06.2009 s-a dispus schimbarea încadrării juridice. Nu s-a pus în mișcare acțiunea penală pentru infracțiunile de „ punere în circulație de instrumente de plată electronică falsificată” și „infracțiunea de efectuare de operațiuni financiare în mod fraudulos” , pentru care, la data de 2.06.2009, prin ordonanță, s-a dispus extinderea cercetărilor și nici pentru infracțiunea de „efectuare de operațiuni financiare în mod fraudulos”, în sensul reținerii unor noi situații de fapt, dar și în ceea ce privește infracțiunea de „punere în circulație de instrumente de plată electronică falsificată”, în sensul reținerii unor noi situații de fapt, făcându-se aplicarea art. 41 al. 2 C.pen. în cazul acestor două infracțiuni, pentru care, prin ordonanță, la data de 17.06.2009 s-a extins urmărirea penală.

Cum nici prin rechizitoriu nu s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale pentru aceste infracțiuni corect instanța de fond a constatat că regularitatea desfășurării urmăririi penale ține de sesizarea instanței de judecată iar actul de sesizare al instanței, respectiv rechizitoriul nr. 79D/P/2009 este lovit de nulitate absolută.

 Conform art. 197 al. 2, 3 C.proc.pen. dispozițiile relative la sesizarea instanței sunt prevăzute sub sancțiunea nulității absolute, nulitate care nu poate fi înlăturată în nici un mod și poate fi invocată în orice stare a procesului și se ia în considerare chiar din oficiu. în analiza elementelor care conturează sfera sesizării instanței se au în vedere, pe lângă alte situații, normele care reglementează sesizarea instanței prin rechizitoriu, care includ dispozițiile legale vizând punerea în mișcare a acțiunii penale.

Cum acțiunea penală nu a fost pusă în mișcare în cursul urmăririi penale prin ordonanță, pentru infracțiunile sus enunțate, era obligatoriu, conform art. 262 pct.1 lit. a Cod Procedură Penală, ca această operațiune să se producă prin rechizitoriu, act procesual care, pe lângă caracteristicile de dezinvestire a organelor de urmărire penală și sesizare a instanței de judecată, trebuia să reprezinte și actul de inculpare pentru inculpați, față de infracțiunile arătate.
 

De asemenea, atâta timp cât dispozițiile art. 332 al. 2 C.proc.pen. prevăd că instanța se desesizează și restituie cauza procurorului pentru refacerea urmăririi penale în cazul nerespectării dispozițiilor privitoare la sesizarea instanței, soluția instanței apare ca fiind legală și temeinică.
 

Pentru a refacere urmărirea penală, procurorul va trebui să procedeze la punerea în mișcare a acțiunii penale pentru cei trei inculpați în raport de infracțiunile pentru care nu a declanșat acțiunea penală, dar pentru care a dispus trimiterea în judecată, în oricare de variantele prevăzute de dispozițiile legale procesual penale, fie prin ordonanță, fie prin rechizitoriu.
í…ži dispoziția de restituire integrală a cauzei este legală și temeinică întrucât în cauză operează instituțiile conexității și indivizibilității, toți cei cinci inculpați trimiși în judecată fiind acuzați de constituire sau sprijinire a unui grup infracțional organizat în scopul comiterii altor infracțiuni pentru care a fost sesizată instanța prin rechizitoriu, astfel încât se impune restituirea cauzei în întregime la procuror și nu se poate dispune disjungerea.
S. urmărirea penală, procurorul va putea remedia nulitatea relativă, reținută corect de către instanța de fond, cu privire la inculpatul  E. J., căruia nu i s-a prezentat materialul de urmărire penală pentru o infracțiune din cele pentru care a fost trimis în judecată.
 

Adoptarea de către instanța de fond a soluțiilor privind măsurile preventive este legală și temeinică fiind pe deplin justificată în înlocuirea măsurii arestării preventive a  inculpaților O. E.,  D. D. M., E. J. cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea.
           

 Astfel, instanța a apreciat că există indicii temeinice, în accepțiunea legală a prevederilor art. 143 Cod Procedură Penală, cu privire la comiterea de către cei trei inculpați a infracțiunilor pentru care au fost trimiși în judecată, rezultând din probele evidențiate în cazul fiecărui inculpat în parte prin actul de sesizare, probe care au fost analizate cu prilejul luării și menținerii măsurii arestării preventive, însă în cauză s-au schimbat temeiurile care au fost avute în vedere la luarea și menținerea măsurii arestării preventive. 
 

Tribunalul a apreciat corect că nu mai este îndeplinită cerința art. 148 lit. f teza II Cod Procedură Penală pentru a se dispune menținerea stării de arest a inculpaților, însă pentru buna desfășurare a procesului penal se impune luarea față de inculpați a unei alte măsuri preventive, apreciată de legiuitor ca fiind mai puțin coercitivă.

Pericolul concret pentru ordinea publică, existent la data luării măsurii arestării preventive, fapt stabilit cu autoritate de lucru judecat, s-a diminuat în timp până la dispariție o dată cu rezonanța socială a faptelor care i se impută inculpaților.  în condițiile în care s-a dispus restituirea cauzei la procuror, în vederea refacerii urmăririi penale, arestarea preventivă nu mai apare ca fiind necesară pentru desfășurarea procesului penal și nu este justificată atât timp cât s-a reținut o culpă a organelor de urmărire penală în efectuarea urmăririi penale, element ce trebuie luat în considerare în aprecierea termenului rezonabil al duratei arestării preventive.

Complexitatea cauzei constituie un element ce este analizat în cadrul  procedurii judiciare, cu incidență asupra măsurilor preventive, însă face parte dintr-un ansamblu de factori ce determină o judicioasă apreciere asupra legalității și oportunității acesteia, printre care se regăsesc și activitățile efective ale organelor de anchetă și nu reprezintă prin natura ei un motiv exclusiv și superior care să impună privarea de libertate a inculpatului.
Așa fiind, Curtea, constatând că hotărârea atacată este legală și temeinică, în temeiul art.38515 pct.1 lit.b Cod Procedură Penală va respinge, ca nefondat, recursul formulat de către  Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Serviciul  T e r i t o r i a l   S u c e a v a, împotriva sentinței penale nr. 233 din 15 septembrie 2009 pronunțată de  T r i b u n a l u l   S u c e a v a, pe care o va menține.
Văzând și disp. art. 189, art.192 alin.3 Cod Procedură Penală,

Pentru aceste motive,
în numele Legii,

                                               D E C I D E :

 

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Serviciul  T e r i t o r i a l   S u c e a v a împotriva sentinței penale nr. 233 din 15.09.2009 a  T r i b u n a l u l u i   S u c e a v a.

Cheltuielile judiciare din recurs rămân în sarcina statului.

Dispune plata din fondurile Ministerului Justiției către  B a r o u l   S u c e a v a a sumei totale de 400 lei, reprezentând onorarii parțiale avocați oficiu pentru inculpații D. G E. (av. E. E.), O. E. (av. O. J. D.), E. J. (av. O. M.), D. D. M. (av. D. G).

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică din 13 octombrie 2009.