. Comunicarile comerciale efectuate prin posta electronica : Legi internet
Legi Internet Legi Internet
Legi Internet
 

Comunicarile comerciale efectuate prin posta electronica

de Alexandru Bleoanca

Articol aparut in Revista de Drept Comercial 2/2003

I. Introducere

1. Transmiterea de mesaje comerciale prin posta electronica este un element important al comerţului electronic. Mesajele acestea sunt utilizate atât ca mijloc de publicitate comerciala, cat si ca metoda de încheiere a contractului. Comerţul electronic este inca de domeniul viitorului pentru economia României, dar situaţiile analizate au implicaţii (deocamdată) teoretice interesante. Semnalam doua probleme care apar datorita preluării in mod necoordonat, in legile romaneşti, a soluţiilor aplicate in Uniunea Europeana, soluţii care privesc reglementarea efectuării de comunicări comerciale prin posta electronica.

2. Intre condiţiile pe care trebuie sa le îndeplinească România pentru a deveni membra a Uniunii Europene este si preluarea acquis-ului comunitar. In domeniul specific al comerţului electronic transpunerea s-a realizat prin adoptarea Legii nr. 365 din 2002 (1) privind comerţul electronic (denumita in continuare ,,Legea"). Acest act normativ adopta soluţiile acceptate la nivelul Uniunii Europene si exprimate in Directiva 2000/31/EC a Parlamentului European si a Consiliului din 8 iunie 2000 privind anumite aspecte ale serviciilor societăţii informaţionale, in particular comerţul electronic, pe Piaţa Comună (2) (in continuare “Directiva”). 

3. Problemele privesc modul de reglementare a efectuării de comunicări comerciale prin posta electronica. Consecinţele soluţiei la care s-a oprit legiuitorul roman, in acest domeniu, au efecte pe planul relaţiei cu Uniunea Europeana (analizate in secţiunea a II-a), respectiv pe plan intern (secţiunea a III-a).

II. Relaţia dintre legislaţia romaneasca şi cea comunitara in domeniul comunicărilor comerciale transmise prin poşta electronica

1. Posta electronica (sau e-mail) este unul dintre serviciile Internetului (3) . Are aceeaşi funcţie cu o cutie poştala obişnuită, doar ca aici nu pot fi primite decât ,,mesaje electronice" (informaţie scrisă digital).

2. Avantajele poştei electronice: viteza mare in transmiterea mesajului (un mesaj poate parcurge spaţiul dintre doua continente in câteva secunde, concurând astfel cu transmiterea sincrona de date prin intermediul telefonului) si posibilitatea ataşării la mesaj de informaţii diverse care pot fi ,,scrise" digital (imagini, sunete). Dezavantaj: lipsa de confidenţialitate (mesajul trimis in reţea poate fi uşor capturat de terţi).

Avantajele economice ale poştei electronice au fost rapid exploatate. In întreaga lume comercianţii au utilizat posta electronica in cadrul campaniilor de marketing direct (promovarea produsului prin contactarea fiecărui client in mod individual), economiile realizate in privinţa publicităţii fiind importante (4). In scurt timp s-a ajuns de la uz la abuz si cei care au avut de suferit au fost destinatarii mesajelor (consumatorii potenţiali):

- cutia poştala era mereu aglomerata cu mesaje comerciale nesolicitate, nemaifiind loc pentru mesajele utile;
- persista nesiguranţa in privinţa corectitudinii modului de culegere a datelor personale ale destinatarilor (nume, adresa de posta electronica, preferinţa pentru anumite produse) de către comercianţi si a utilizării acestor date.

3. S-a ivit astfel nevoia reglementarii transmiterii mesajelor comerciale(5) . Cele doua sisteme de reglementare propuse sunt:

- sistemul opţiunii de intrare (option-in sau opt-in): ca regulă comercianţilor le este interzisă trimiterea de mesaje comerciale nesolicitate către potenţialii consumatori; astfel de mesaje pot fi totuşi trimise acelor destinatari care îşi manifestă expres consimţământul in acest sens; exprimarea consimţământului se face prin înscrierea în liste de acceptare, liste publice (administrate de o autoritate naţională) sau private (realizate şi administrate de comercianţii înşişi);
- sistemul opţiunii de ieşire (option-out sau opt-out): comercianţilor le este permisă trimiterea de mesaje comerciale nesolicitate; dacă un consumator doreşte să nu mai primească astfel de mesaje, el trebuie să se înscrie într-o listă de evitare (publică sau privată).


4. Uniunea Europeană, în ansamblu, nu a optat pentru vreunul dintre sisteme (Directiva, preambul pct. 30 şi text art. 6), statele membre fiind libere să aleagă.

5. România a reglementat prin Lege problema comunicărilor comerciale nesolicitate, adoptând sistemul opt-in. Astfel, transmiterea acestor mesaje comerciale este interzisă cu excepţia cazului când destinatarul şi-a exprimat în prealabil consimţământul expres pentru a le primi (art. 6, alin. 1 din Lege). Dispoziţia legală necesită următoarele sublinieri:

a) Legea are ca scop „stabilirea condiţiilor de furnizare a serviciilor societăţii informaţionale" (art. 2, alin. 1). Prin serviciu al societăţii informaţionale se înţelege „orice activitate de prestări servicii sau care presupune constituirea, modificarea, transferul ori stingerea unui drept real asupra unui bun", activitate cu următoarele caracteristici: (i) este efectuată prin mijloace electronice, (ii) în considerarea unui folos patrimonial, (iii) la distanţă şi (iv) prin transmiterea informaţiei la cererea individuală a destinatarului serviciului (6). Prin comunicare comercială, Legea înţelege „orice formă de comunicare destinată să promoveze, direct sau indirect, produsele, serviciile, imaginea, numele ori denumirea, firma sau emblema unui comerciant ori membru al unei profesii liberale" (art. 1, pct. 8, teza I). Din cele două definiţii rezultă că o comunicare poate să fie sau să nu fie în acelaşi timp şi un serviciu al societăţii informaţionale.

Deşi Legea are ca domeniu de aplicare „serviciul societăţii informaţionale", ea interzice transmiterea comunicărilor comerciale prin poşta electronică şi atunci când aceste comunicări nu reprezintă un astfel de serviciu. Concluzia este determinată de faptul că textul nu distinge, interzicând pur şi simplu „efectuarea de comunicări comerciale prin poşta electronică". Iar utilizarea termenilor nu este întâmplătoare, după cum arata alin. 2 şi 3 ale aceluiaşi art. 6, care fac referire la „comunicările comerciale care constituie un serviciu al societăţii informaţionale". Aşadar este interzisă efectuarea de comunicări comerciale prin poşta electronică, fără consimţământul prealabil al destinatarului, indiferent de care este calificarea legală a acestui mesaj - serviciu al societăţii informaţionale ori nu.

În plus, dacă s-ar fi referit doar la „serviciu al societăţii informaţionale", interdicţia ar fi putut fi uşor depăşită, căci transmiterea de mesaje comerciale nesolicitate prin poşta electronică (inclusiv forma cea mai agresivă de marketing direct, anume aşa-numitul spamming (7)) nu respectă în mod evident una dintre condiţiile necesare pentru a fi considerată un astfel de serviciu, anume aceea ca informaţia sa fie transmisă la cererea individuală a destinatarului (art. 1, pct. 1, lit. c).

b) Consimţământul trebuie să fie „expres". Acest consimţământ se obţine de obicei prin transmiterea, de către comerciant, a unui mesaj de forma „Doriţi să primiţi reclame în domeniile următoare...?" şi având alăturate două căsuţe, „da" respectiv „nu", care pot fi bifate şi răspunsul poate fi trimis expeditorului. Dar consimţământul trebuie să fie conştient, în cunoştinţă de cauză asupra efectelor juridice pe care le produce manifestarea de voinţă. Or, ridică semne de. întrebare această conştientizare, în condiţiile în care, tot de obicei, mesajul vine cu căsuţa „da" deja bifată. Un destinatar neatent poate lăsa mesajul neschimbat, ceea ce produce aceleaşi efecte ca şi alegerea conştientă a variantei „da", adică faptul că destinatarul este înscris în lista comerciantului pentru primirea de mesaje publicitare. Mai mult, comerciantul nu va avertiza niciodată pe destinatar de faptul că va fi pur şi simplu „inundat" cu mesaje comerciale, ceea ce pune în discuţie buna-credinţă a comerciantului, care încearcă în fapt să profite de neatenţia şi, eventual, ignoranţa destinatarului.

c) Alegerea sistemului opt-in are certe avantaje faţă de celălalt sistem, avantaje remarcate inclusiv de cei direct interesaţi - comercianţii (8): nu interzice trimiterea de mesaje comerciale utilizatorilor, nu îndepărtează potenţialii consumatori deoarece transmiterea are loc la cererea acestora, nu împiedică dezvăluirea datelor cu caracter personal către terţi şi nu interzice prelucrarea acestor date (dacă sunt îndeplinite condiţiile legale(9) ). În plus promovează efectuarea colectării de date personale numai în scopuri determinate, explicite şi legitime .(10)

6. Efectuarea de comunicări comerciale în sistemul opt-out nici nu reprezintă un serviciu al societăţii informaţionale.

Afirmaţia este surprinzătoare în lumina prezentării în paralel a celor două sisteme, dar rezultă din coroborarea dispoziţiilor Legii. Astfel, una din condiţiile considerării unei activităţi drept serviciu al societăţii informaţionale este ca transmiterea informaţiei să se facă „la cererea individuală a destinatarului" (art. 1, pct. 1, lit. c). Iar potrivit art. 2, alin. 2 teza întâi, nu constituie servicii „activităţile care nu întrunesc elementele definiţiei prevăzute la art. 1 pct. 1". Deci efectuarea de comunicări comerciale în sistemul opt-out, nefiind făcută la cererea individuală a destinatarului, nu reprezintă un serviciu al societăţii informaţionale. Legea, de altfel, exclude expres, din categoria serviciilor, „oferta (...) care nu este prezentată destinatarului prin transmiterea informaţiei la cererea individuală a acestuia (condiţia 1) şi (s.n.) care este destinată recepţiei simultane de către un număr nelimitat de persoane (punct-multipunct (11) )" (condiţia 2). Însă, pentru excludere, este suficientă nerespectarea condiţiei 1.

7. Legea aplicabilă mesajelor comerciale transmise prin poşta electronică, nu transmise în sistemul opt-in (ne referim aşadar la sistemul opt-out respectiv la situaţia absenţei oricărei posibilităţi de evitare pentru destinatari, inclusiv spamming), însă diferă după cum expeditorul are ori nu calitatea de furnizor de servicii (12) şi după locul sediului furnizorului de servicii. Astfel:

- dacă mesajele sunt transmise prin poşta electronică de un furnizor de servicii şi:

• dacă furnizorul este stabilit în România, el este supus prevederilor Legii (conform art. 3, alin. 2, lit. a) şi fapta constituie contravenţie (art. 22 din Lege). Poate fi angajată şi răspunderea civilă a furnizorului-expeditor.
• dacă este stabilit într-un stat membru al Uniunii Europene, atunci, potrivit art.3, alin. 2, lit. b din Lege, serviciul oferit de acesta (transmiterea de mesaje comerciale) este supus exclusiv legislaţiei corespunzătoare din acel stat.
Este interesant de subliniat următoarea situaţie: statele membre au putut alege între sistemul opt-in şi cel opt-out. Aceasta înseamnă că un comerciant stabilit într-un stat în care se aplică sistemul opt-out acţionează perfect legal şi va putea transmite nestingherit mesaje comerciale unui destinatar din România, atâta vreme cât acesta nu cere să fie scos din lista destinatarilor. în acelaşi timp un comerciant român nu va putea expedia astfel de mesaje aceluiaşi destinatar din România. Este o poziţie evident dezavantajoasă economic pentru comerciantul român. Situaţia nu poate fi rezolvată decât prin adoptarea fie voluntară, fie impusă printr-un act normativ comunitar, de către toate statele membre ale Uniunii Europene, a aceluiaşi sistem (de preferinţă sistemul opt-in). Dacă acel stat aplică sistemul opt-in, atunci fapta furnizorului va putea atrage răspunderea civilă a acestuia faţă de destinatarul român.
• dacă este stabilit într-un stat terţ: se poate angaja răspunderea civilă a furnizorului pentru pagubele aduse destinatarului român.

- dacă mesajele sunt transmise de altă persoană fizică ori juridică decât un furnizor de servicii:

• stabilită în România: fapta nu mai constituie contravenţie (art. 22 al Legii se referă la „fapta furnizorului de servicii"), însă va atrage răspunderea civilă a autorului; în mod asemănător se angajează răspunderea civilă faţă de utilizatorul român dacă expeditorul este stabilit într-un stat membru al Uniunii Europene sau, respectiv, într-un stat terţ.

8. Clasificarea de mai sus necesită următoarea precizare: în toate cazurile este posibilă angajarea răspunderii civile a expeditorului, dar situaţia unui destinatar, român, persoană fizică, ce ar introduce o acţiune în despăgubiri contra unui expeditor (comerciant) din străinătate spre a încerca să obţină o hotărâre judecătorească de condamnare, pentru care apoi să ceară recunoaşterea şi executarea în străinătate, reprezintă o raritate. Mai ales că pierderile pecuniare sunt în aproape toate cazurile inexistente. Transmiterea de mesaje comerciale nesolicitate are ca urmare, mai degrabă, şicanarea destinatarului, decât prejudicii materiale. Problema ţine, deci, mai mult de moralitatea şi de buna-credinţă a comerciantului expeditor.

Drept urmare, tendinţa, atât la nivelul Uniunii Europene (art. 16 al Directivei), cât şi în România (art. 18 al Legii), este de a promova apariţia unor coduri de conduită, elaborate chiar de către furnizorii de servicii (ca o garanţie a respectării lor de către aceştia) spre a reglementa astfel de situaţii aflate la limita dintre morală şi drept.

III. Corelarea Legii cu Ordonanţa Guvernului nr. 130/2000 privind regimul juridic al contractelor la distanţă

1. Ambele aceste acte normative cuprind reglementări ale utilizării poştei electronice în cadrul comerţului. Astfel:

- Legea este categorică: „Efectuarea de comunicări comerciale prin poşta electronică este interzisă, cu excepţia cazului în care destinatarul şi-a exprimat în prealabil consimţământul expres pentru a primi asemenea comunicări" (art.6, alin. 1). Este adoptare a sistemului opt-in (supra, II, 3);
- Ordonanţa nr. 130/2000 privind regimul juridic al contractelor la distanţă (13)(în continuare „Ordonanţa") prevede în art. 16: „Utilizarea altor tehnici de comunicaţie individuală la distanţă" (se include aici poşta electronică) „în afara celor prevăzute la art. 15" (este vorba despre automat de apel şi fax) „nu este permisă dacă există un refuz manifestat de consumator". Ordonanţa alege, aşadar, pentru reglementarea transmiterii de mesaje comerciale prin poşta electronică, sistemului opt-out (supra, II, 3).
- Soluţiile legale sunt în mod evident antagonice. Aceasta duce la nevoia stabilirii domeniului de aplicare a fiecărui act normativ, şi în cazul că există o zonă comună, a raportului dintre cele două acte (normă generală - normă specială).

2. După cum am arătat (supra, II, 5, a) interdicţia din art. 6, alin. 1 al Legii are caracter general: este interzisă trimiterea oricărui mesaj comercial, indiferent de calificarea legală a acestuia. Formularea îndreptăţeşte concluzia că textul are valoare de normă generală.

3. Ordonanţa se aplică încheierii şi executării contractelor la distanţă între comercianţii care furnizează produse sau servicii şi consumatori. Prin contract la distanţă se înţelege contractul încheiat între un comerciant şi un consumator în cadrul unui sistem de vânzare organizat de către comerciant, sistem care utilizează în mod exclusiv, înainte şi la încheierea acestui contract, una sau mai multe tehnici de comunicaţie la distanţă; iar tehnica de comunicaţie la distanţă este orice mijloc ce poate fi utilizat pentru încheierea unui contract şi care nu necesită prezenţa fizică simultană a celor două părţi contractante (art. 2, alin. 1, lit. a şi d).

Este posibilă aşadar utilizarea poştei electronice pentru efectuarea de comunicări comerciale, comunicări aparţinând sferei de aplicarea Ordonanţei. Ordonanţa se referă şi la alte tehnici de comunicaţie la distanţă, însă ne interesează doar poşta electronică, în lumina relaţiei cu principiul enunţat la art. 6, alin. 1 din Lege. Pentru a fi în sfera de aplicare a Ordonanţei trebuie îndeplinite următoarele condiţii, privind:

- subiectele: comunicarea să aibă loc între un comerciant şi respectiv un
consumator (aşa cum sunt ei definiţi în art. 2, alin. 1, lit. b şi c);
- scopul: aceştia să acţioneze în scopul încheierii unui contract privind furnizarea de bunuri ori servicii;
- cadrul: într-un sistem de vânzare organizat de către comerciant, sistem
care utilizează exclusiv, atât înainte cât şi la încheierea contractului, tehnici
de comunicaţie la distanţă.

Deoarece exclude aplicarea regulii (expuse în art. 6, alin. 1 al Legii) doar în cazul că sunt îndeplinite condiţiile mai sus menţionate, dispoziţia din art. 16 al Ordonanţei are valoare de normă specială, derogatorie.

4. Concluzie: interdicţia de efectuare a comunicărilor comerciale prin poşta electronică, stabilită în art. 6, alin. 1 din Lege, are aplicabilitate generală (lex generalia); însă, ori de câte ori vor fi îndeplinite condiţiile măi sus expuse (subiecte, cadru şi scop), ne vom afla în sfera de aplicare a Ordonanţei (lex specialia) şi transmiterea acestor mesaje este iarăşi permisă (bineînţeles, în condiţiile sistemului opt-out).

5. În ce măsură, însă, excepţia rămâne excepţie în privinţa numărului cazurilor practice cărora li se aplică? Pentru a răspunde la această întrebare vom analiza efectul limitator al condiţiilor arătate în Ordonanţă.
Noţiunea de sistem organizat de comerciant pentru încheierea de contracte este foarte vastă şi imprecisă, cuprinzând practic orice formă organizată de vânzare, inclusiv cu ajutorul altui comerciant drept mijlocitor pentru trimiterea ori primirea de mesaje.

Utilizarea exclusivă a tehnicilor de comunicaţie la distanţă este, afirmăm, chiar de natura unui astfel de sistem. De altminteri este greu de imaginat în practică situaţia unui consumator care, după ce primeşte oferta (cu descrierea amănunţită a produsului ori serviciului), se deplasează la sediul comerciantului pentru a vedea şi testa ex propriis sensibus produsul ori serviciul, pentru ca apoi să se întoarcă acasă, unde să redacteze şi de unde să trimită un mesaj electronic având valoarea juridică de acceptare a ofertei (situaţie când nu ar fi utilizate, în mod exclusiv, tehnici de comunicaţie la distanţă, şi deci Ordonanţa nu ar fi aplicabilă). Fiind în general vorba de produse ori servicii uzuale, de valoare relativ redusă, contractul privind furnizarea lor se încheie în mod obişnuit fără ca cele două părţi să intre în contact fizic.

Ultima condiţie, ca cele două părţi să fie comerciant şi consumator, este, într-adevăr cea mai restrictivă. Sunt excluşi (deci protejaţi) destinatarii-comercianţi, cei care prin puterea economică ar fi şi cei mai atractivi potenţiali clienţi, însă valoarea limitatoare a condiţiei scade, regula (interdicţia efectuării comunicărilor comerciale prin poşta electrorucă) fiind concepută spre a-i proteja tocmai pe consumatori (cei care în mod obişnuit nu-şi pot permite instalarea unui sistem de filtrare şi oprire a mesajelor care sunt trimise pe adresa lor de poştă electronică), aşa cum am subliniat anterior (supra, II, pct. 2).

Aşadar, condiţiile impuse de Ordonanţă nu limitează într-adevăr numărul cazurilor de aplicare a normei speciale. Recapitulând, vom spune că îi este permis unui comerciant să trimită comunicări comerciale pe adresa de poştă electronică a unui consumator, dacă face acest lucru în cadrul unui sistem de vânzare care utilizează exclusiv, înainte şi la încheierea contractului, tehnici de comunicaţie la distanţă (deci şi poşta electronică). Aşadar, în practică, norma specială tinde să devină regulă, iar norma generală doar excepţie.

6. Cum s-a ajuns la această situaţie contradictorie, dar perfect legală? Fiecare din cele două acte normative este transpunerea în dreptul românesc a unui act comunitar european: Ordonanţa a Directivei 97/7/EC privind regimul juridic al contractelor la distanţă (14) iar Legea a Directivei 31/2000/EC privind comerţul electronic, ambele ale Parlamentului European şi Consiliului. Normele europene exprimă evoluţia legiuitorului Uniunii de la soluţia sistemului opt-out (în Directiva din anul 1997), prin soluţia mixtă (în Directiva din 2000 statele pot alege dintre opt-in şi opt-out), la cea a sistemului opt-in (cuprins într-un proiect de Directivă privind prelucrarea datelor cu caracter personal şi protecţia vieţii private în cadrul comunicaţiilor electronice(15) , sistem agreat şi de asociaţiile de comercianţi europene (16)). Dacă la nivelul Uniunii Europene cele două directive deja în vigoare nu se contrazic formal (Directiva din 2000 nu optează expres pentru soluţia contrară celei din 1997), în România era necesară oicorelare a texteior. 

7. Dispoziţia derogatorie din Ordonanţă nu a fost abrogată de Lege (legea generală ulterioară nu poate abroga decât expres, nu şi implicit, norma specială anterioară (17) ). Mai mult, Legea prevede că dispoziţiile Ordonanţei se aplică şi în domeniul comerţului electronic (art.32 al Legii), deci inclusiv excepţia de la interdicţia de efectuare de comunicări comerciale prin poşta electronică.

Ordonanţa (act normativ anterior) nu se referă expres la poşta electronică (noţiunea este cuprinsă implicit in formularea „Utilizarea altor tehnici de comunicaţie la distantă ..." din art. 16) atunci când defineşte domeniul de aplicare a sistemului opt-out. Legea (act normativ ulterior) arată că interdicţia din art. 6, alin. 1 se referă exclusiv la poşta electronică. Acestor două elemente (act normativ ulterior şi formularea explicită), le adăugăm şi principiul aplicabil în materia proiecţiei consumatorului, anume că în cazul normelor contradictorii se aplică acea normă care este mai favorabilă consumatorului. Ar rezulta că Legea, fără a abroga dispoziţia Ordonanţei, se aplică prioritar. Fără a contrazice justeţea principiului de protejare a consumatorului, câtă vreme există dispoziţia clară a Ordonanţei, ideea nu poate fi primită decât ca propunere de lege ferenda.

Singura rezolvare a contradicţiei, în sensul restabilirii aplicabilităţii de normă generală a interdicţiei din art. 6, alin. 1 al Legii, este modificarea Ordonanţei prin legea de aprobare. Una dintre variante: să fie, cuprinsă în art. 15 (tehnici de comunicaţie la distanţă pentru utilizarea cărora este nevoie, cţe, consimţământul prealabil al consumatorului) şi poşta elecţronică. Aceasta este., de altminteri, soluţia promovată şi de proiectul de directivă mai sus menţionat (art. 13).

IV. Concluzie

Transpunerea legislaţiei comunitare în dreptul românesc are: încă rol de promovare mai mult decât de reglementare. Dar dacă soluţiile normative preluate nu sunt corelate, pot rezulta în viitor, în momentul aplicării efective, pierderi importante pentru actorii implicaţi, fie aceştia comercianţi sau consumatori.

 

Note :

(1) Publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 483 din 5 iulie 2002.

(2) Directiva privind comerţul electronic, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene, seria L, nr. 178 din 17 iulie 2000.

(3) Internetul este o reţea mondială de calculatoare reunind majoritatea reţelele locale şi naţionale într-un singur „spaţiu virtual mondial"; are în componenţă servicii dintre care: telnet (este folosit pentru conectarea la alte calculatoare din reţea), FTP (sau File Transport Protocol, folosit in aducerea fişierelor din arhivele publice răspândite în Interne), Internet Phone şi Internet Fax (servicii de telefonie şi fax disponibile prin intermediul Internet) şi bineînţeles www (world wide web, serviciul care distribuie informaţia folosind un model numit hypertext, adică trecerea la altă pagină de informaţie prin „apăsarea" unui cuvânt ori text din pagina iniţială).

(4) Costul mediu al unei astfel de campanii de marketing direct scade, în Statele Unite, în cazul utilizării poştei electronice în locul poştei clasice, de la 27.500 de dolari la 14.500 de dolari, iar timpul mediu în care destinatarul răspunde la mesaj scade de la 6-8 săptămâni la 12-48 de ore, potrivit S.Gauthornet, E.Drouard, Comunicări comerciale nesolicitate şi protecţia datelor, p. 56 (denumit în continuare Studiul). Acest studiu a fost comandat de Comisia europeană şi realizat în ianuarie 2001, şi poate fi accesat pe pagina de web: www.europa.eu.int/comm/internal_market/en/dataprot/studies/sparnstudyen.pdf 

(5) Utilizarea mesajului comercial nesolicitat, transmis fie prin poştă electronică, fie prin metode clasice (televiziune, afişe etc.) este foarte importantă pentru promovarea vânzărilor unui comerciant (Studiu, p. 61), căci atrage atenţia potenţialului consumator asupra existenţei acelui comerciant. Din acest motiv efectuarea de comunicări comerciale prin poşta electronică nu poate fi interzisă. Importanţa comunicării comerciale este recunoscută şi de Directivă (preambul, pct. 29).

(6) Caracteristici evidenţiate şi în Directivă, în preambul la pct. 17.

(7) Spamming înseamnă „transmiterea masivă şi repetată, prin poşta electronică, de mesaje comerciale nesolicitate de către un expeditor care îşi deghizează ori ascunde identitatea", Studiu, p. 98.

(8) Studiu, pp.111-113.

(9) Ne referim în special la cele Cuprinse în Legea nr. 677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date, publicată în Monitorul Oficial, Partea 1, nr. 790 din 12 decembrie 2001.

(10) Conform cu dispoziţiile art. 4, alin. 1, lit. b din Legea nr. 677/2001.

(11) Este vorba despre oferta transmisă prin servicii de televiziune, radiodifuziune şi teletext, potrivit pct. 3 din Anexa V a Directivei 98/34/EC (publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene, seria L, nr. 204 din 21 iulie 1998) la care face trimitere art. 2, lit. a din Directiva 31/2000/EC.

(12) Potrivit art. 1, pct. 3 din Lege, pentru a fi „furnizor de servicii" o persoană fizică ori juridică trebuie să pună „la dispoziţia unui număr determinat sau nedeterminat de persoane un serviciu al societăţii informaţionale".

(13) Publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 431 din 2 septembrie 2000.

(14) Publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene, seria L, nr. 144, din 4 iunie 1997.

(15) Proiect publicat în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. 385 din 12 iulie 2000.

(16) Conform Studiu, p. 111-113.

(17) Pentru situata generală a abrogării normei speciale de către cea generală, a se vedea “G. Boroi, Drept civil. Partea generală, Editura All, Bucureşti, 1998, p. 16, iar pentru o situaţie de caz, V.M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. I, Editura. Naţional, Bucureşti, 1996, p. 276.

Legi Internet Legi Internet