Mentionasem acum citeva zile un interviu execelent cu Lawrence Lessig referitor la creativitate si drept de autor ( copyright ) care puncta toate marile discutii care au loc in SUA (si nu numai) cu privire la acest subiect.
Cu sprijinul lui Stefan Gavrilescu si acordul lui Richard Koman am reusit sa-l traducem in romana si sa-l gazduim aici.
Sper ca si cei ce citesc acest articol sa inteleaga care sunt problemele, solutiile si poate sa incepem si o discutie pe aceasta tema.
Exemplu Braziliei discutat la finalul articolului este plin de idei utile.

Vedeti si articolul in original la http://www.oreillynet.com/pub/a/policy/2005/02/24/lessig.html

Remixarea culturii: Un interviu cu Lawrence Lessig
de Richard Koman
24/02/2005

Ce rezultă din amestecul de P2P, dispozitive digitale, software open source, instrumente de editare uşor de folosit şi internet de bandă largă la preţ rezonabil? Potenţial ar putea rezulta ceea ce Lawrence Lessig numeşte remix de cultură: un fluviu de creativitate bazat pe creativitatea anterioară. Totuşi, nu este sigur că acesta va fi viitorul. Reţelele P2P sunt pe punctul de a fi scoase în afara legii. Continuarea regimului legal de copyright actual ar însemna blocarea unor vaste cantităţi de conţinut creativ care nu vor putea fi folosite de către artiştii care utilizează tehnici de remixare.

Lessig susţine bătălia pentru un viitor al remix-ului pe mai multe fronturi: bătălia în instanţă pentru legalitatea reţelelor P2P; bătălia legală pentru eliberarea "operelor orfane" din gulag-ul copyright-ului; crearea unor noi “licenţe pentru sampling" cu ajutorul unor artişti renumiţi cum ar fi David Byrne şi suportul acordat proiectului “cultură liberă” al muzicianului şi ministrului de cultură brazilian Gilberto Gil ce are ca scop crearea unei societăţi bazată pe libertatea culturii.
Intr-un lung interviu telefonic am discutat cu Profesorul Lessig despre toate aceste probleme. Lessig va prezenta in detaliu multe dintre aceste idei in alocutiunea sa de la Conferinta O'Reilly's Emerging Technology 14-17 Martie in San Diego.

Richard Koman: Care este cea mai arzătoare problemă cu care se confruntă Domeniul Public (“Commons”)?

Lawrence Lessig: Chiar acum cea mai arzătoare problemă este menţinerea legalităţii reţelelor P2P. Motivul pentru care acest aspect a devenit atât de important este faptul că tipul de conţinut care se poate mixa şi folosi în comun (“share”) devine din ce în ce mai mult un conţinut de dimensiuni mari în format video. In momentul în care conţinutul se foloseşte în comun, existenţa unei infrastructuri care menţine scazute costurile de comunicare este esenţială. Astfel, dacă eşti un realizator de film şi tocmai ai făcut un nou film documentar extraordinar pe care vrei să-l pui la dispoziţie pe internet, dacă îl pui pe website-ul tău şi are parte de success, intri în faliment. Dacă însă folosesti peer-to-peer ca să-l distribui , transferi astfel costul distribuţiei la persoana interesată de filmul tău. Astfel această infrastructură devine esenţială pentru un anumit gen de creativitate în viitor. Dacă acest lucru va fi posibil în viitor depinde de decizia Curţii Supreme.

Koman: In cazul Grokster.

Lessig: Exact.

Koman: Atunci informaţi-ne şi pe noi despre cum stau lucrurile în Grokster.

Lessig: Obiectul cauzei în Grokster este dacă o societate (companie) care crează o tehnologie pe care utilizatorii o pot folosi pentru partajare (share) de fişiere în sistem p2p va fi considerată responsabilă pentru ilegalităţile comise prin utilizarea acestei tehnologii. Principiul general care a ghidat tehnologia americană până în zilele noastre este că în cazul unei tehnologii care este capabilă de o mulţime de posibilităţi de folosire legale, creatorul acelei tehnologii nu este responsabil pentru folosirea ilegală a tehnologiei respective – de exemplu armele.

Acest principiu a fost întărit de legislaţie, care în toate cazurile a stabilit că producătorul nu este responsabil pentru activităţile ilegale ale persoanelor care folosesc tehnologia respectivă; în contextul copyrightului această linie de acţiune nu s-a menţinut întocmai.

Conspiraţia copyright-ului foloseşte deopotrivă presiunea legislativă şi
judiciară încercând să creeze responsabilitate pentru societăţi precum Grokster, astfel încât acele societăţi să fie eliminate de pe piaţă, iar posibilitatea ca tehnologia p2p să devină o parte integrantă a infrastructurii internetului să fie cât mai îndepărtată.

Personal nu sunt de acord cu ideea ca utilizatorii să folosească reţelele p2p pentru a comite fapte care sunt ilegale. Nu sunt interesat de supravieţuirea reţelelor p2p pentru facilitarea încălcării copyright-ului. Sunt însă foarte interesat ca tehnologia să fie permisă şi nu interzisă pentru ca multitudinea de posibilităţi de utilizare legală să poată rămâne în picioare (inclusive posibilitatea de utilizare pentru cultură de tip remix).

Koman: Care sunt deci problemele de ordin constituţional care se pun?
Lessig: In cazul Grokster nu este vorba de o problemă de drept constituţional. In Grokster se pune doar problema dacă instanţa ar trebui sau nu să ţină responsabil producătorul în situaţia în care a produsul a fost folosit ilegal de către client. Această problemă a resonsabilităţii producătorului în contextul copyright-ului a fost interpretată deja în mod restrictiv, având în vedere că în cazul Sony Betamax instanţa a decis că în cazul în care o tehnologie este capabilă de moduri de utilizare legale substanţiale, tehnologia însăşi nu poate fi considerată ilegală. Congresul, desigur, este liber să decidă dacă o anumită tehnologie produce mai mult rău decât bine. Dar principiul esenţial în Sony este că este treaba Congresului de a lua această decizie şi nu treaba instanţelor.

Adevăratul motiv pentru care acest principiu este un principiu foarte important este că instanţele sunt instrumente extraordinar de costisitoare pentru astfel de decizii. Cel mai bun exemplu este cazul ReplayTV. Replay TV a produs ceea ce părea o variantă modernă a VCR-ului însă au fost implicaţi vreme de doi ani în litigii de către deţinătorii de copyright care susţineau că această tehnologie era utilizată pentru a încălca copyright-ul şi că Replay TV ar trebui să răspundă pentru asta. Doi ani de litigiu sunt suficienţi pentru a elimina toate resursele unei companii de tip start-up, şi până la urmă au fost forţaţi să intre în faliment. Cred că acest caz este o exemplificare perfectă a principiilor din cazul Sony Betamax –a târî pe cineva în instanţă sub pretextul unei responsabilităţi vagi doar pentru motivul că utilizatorii pot folosi o tehnologie pentru a încălca copyright-ul, e o cale foarte bună de a bloca inovaţia ce ar putea modifica calea în care sunt distribuite operele protejate de copyright. De fapt este vorba de o oportunitate strategică de a exercita controlul asupra viitorului distribuţiei şi dezvoltării conţinutului creativ, şi nu neapărat despre o cale de proteja copyright-ul.

Din nou, în acest caz, ca şi în cazul VCR, ca şi în cazul p2p, deţinătorii de copyright, care constituie unul din cele mai puternice lobby-uri în America se pot adresa Congresului şi pot obţine rezolvarea în mod specific a problemei de care se plâng.

Desigur, putem discuta în Congres dacă o anumită lege prin care se interzice o anumită tehnologie ar trebui adoptată, însă în cazul în care faci din instanţele judecătoreşti arbitrii deciziei dacă o tehnologie ar trebui interzisă sau nu, atunci instanţele judecătoreşti devin un instrument, o armă care se poate folosi în piaţă. Acest lucru va descuraja inovaţia şi creativitatea întrucât producătorilor le este frică de a pierde bani cu avocaţii.

Koman: Care mai este situaţia cu proiectul Creative Commons?

Lessig: Unul din cele mai interesante lucruri a fost lansarea Wired CD, în Octombrie, care conţine 16 piese compuse de artişti care pun la dispoziţie operele lor prin intermediul a ceea ce se numeşte o “licenţă de sampling”, care invită utilizatorii să folosească părţi din operă şi să remixeze conţinutul respectiv. In aproape toate cazurile remix-ul se poate face şi pentru scopuri comerciale. Scopul a fost de a demonstra că se pot ceda o parte din drepturi şi pe deasupra se poate încuraja creativitatea fără ca în mod necesar să se piardă dreptul de a face bani din opera respectivă din care se face sampling.

Licenţa de sampling în cea mai pură formă a sa spune că poţi să foloseşti bucăţi din opera mea chiar şi pentru scopuri comerciale, dar nu poţi copia linia melodică de bază pe care să o distribui în scopuri comerciale sau necomerciale. Din nou, este extraordinar de încurajator tipul de creativitate care derivă din tehnologie, pe care o să-l vedem din ce în ce mai mult în muzică şi în film – creativtate prin a remixa altă creativitate.

Koman: Intr-una dintre cărţile tale vorbeşti despre cum a realiza un film a devenit mai mult o întreprindere legală; pentru că realizatorul trebuie să obţină permisiunea pentru orice parte folosită din altă operă, chiar dacă acea parte este nesemnificativă. Licenţa de sampling va rezolva această problemă fundamentală a economiei realizării de film?

Lessig: Problema cu sistemul legal în cazul filmelor este că acest sistem este dement de complex. Dar credem că se poate face ceva. Dacă am putea modifica sistemul în aşa fel încât operele să fie subiectul unor licenţe prin care creatorul originar permite utilizări subsecvente pentru acea operă, norma generală s-ar putea schimba într-o nouă normă gândită în jurul utilizatorilor liberi să remixeze, să modifice, să adauge, să critice acea operă sau să facă orice altceva cu ea….

Nimeni nu va reinventa modul în care Hollywood-ul face filme, dar este clar că dezvoltarea tehnologiilor digitale şi răspândirea internetului au încurajat un alt mod de a realize filme. Ideea că oameni obişnuiţi cu o cameră video Sony care fac un mic documentar despre ceva ce se întâmplă în orăşelul lor pe care îl vor pune la dispoziţie pe internet oricui vrea să-l acceseze …ideea că aceşti oameni obişnuiţi trebuie să urmeze aceleaşi reguli ca şi studioul de film 20th Century Fox este nebunească. Regulile pe care le urmează 20th Century Fox sunt nebuneşti însă o companie imensă precum Fox îşi poate permite costurile legale ale acestor reguli. Nu este acelaşi lucru pentru realizatorul de film obişnuit, care va deveni şi cel mai frecvent tip de realizator de film, oameni obişnuiţi care doresc să utilizeze tehnologia într-un alt mod.

O cale de abordare a acestei chestiuni la care am început să mă gândesc este de a pune problema dacă în cultura noastră este permis a scrie. Atunci când se vorbeşte despre a scrie, noi cei care suntem în vârstă de peste 15 ani ne gândim la a scrie un text, şi, în fapt, tradiţia noastră protejează dreptul de a scrie un text şi dreptul de a folosi scrierile altor persoane chiar în mod substanţial. Oameni obişnuiţi pot recenza cartea mea şi pot cita cuvintele mele în recenzie, mă pot critica, pot face ce doresc ei, iar acest lucru este protejat de tradiţia fair use care s-a dezvoltat în cursul a sute de ani şi acum este destul de puternică.

Dar dacă te gândeşti la faptul că puştii care au sub 15 ani acum şi folosesc tehnologie digitală înţeleg că a scrie un text este doar unul din modurile de a scrie, care nici măcar nu este cel mai interesant mod de a scrie. Modalităţi mult mai interesante sunt cele prin care se utilizează imagini, sunete şi video pentru a da expresie ideilor. Ei bine, toate aceste modalităţi diferite de a scrie sunt practic ilegale în forma actuală a legii în cazul în care nu obţii în prealabil permisiunea autorului. Aşadar, ceea ce, într-un anumit sens, este acelaşi act de creativitate, adică a prelua, a crea, a mixa operele altor persoane, este legal în lumea textului scris însă ilegal în lumea digital media. Iar lupta este de a face oamenii să înţeleagă şi să accepte că nu este nici un motiv bun pentru ca regulile să fie diferite în mod atât de radical în cele două situaţii, şi că trebuie să încurajăm lărgirea domeniului creativităţii ce foloseşte media digitală—deopotrivă pentru că sunt multe persoane care ar fi extraordinar de talentate în a exploata acele tipuri de creativitate, şi pentru că acest lucru ar determina creşterea gradului de cunoaştere colectivă a modului de funcţionare a acestor medii digitale.

Koman: Aşadar, având în vedere răspândirea noutăţilor gen camere digitale ieftine, iMovie, hard disk-uri ieftine, sampling, modul în care creativitatea are loc în lumea digitală este atât de diferit de modul în care avea loc în lumea pre-digitală, încât sunt necesare noi reguli?

Lessig: Alte reguli, acelaşi principiu. Principiul este că legea trebuie să protejeze persoanele care au nevoie de drepturi exclusive pentru a fi creative. Cred că copyright-ul continuă să fie o parte importantă a poveştii. Dar există şi o mare cantitate de opere care sunt blocate de copyright fără nici un motiv. Sunt blocate doar pentru că sistemul a devenit leneş în a distinge între operele care au nevoie de beneficial unui drept exclusive şi opere care nu au această nevoie.

Această lene a sistemului este obiectul în cauza Kahle v. Ashcroft, în care tocmai am depus o mărturie de expert în Ninth Circuit. Atacăm, prin invocarea Primului Amendament, şi având în vedere o parte din opinia judecătorului din Eldred v. Ashcroft, schimbarea adusă de Congres de unui sistem de copyright care încerca în mod sistematic să distingă între opera care au nevoie de beneficiul copyright-ului şi opera care nu are această nevoie la un sistem de copyright, printr-un sistem de formalităţi şi de cerinţe de înregistrare. Acestea erau parte din ceea ce numim un sistem de copyright de tip opt-in, care stabilea că beneficiezi de sistem în cazul în care ai această nevoie, iar în cazul în care nu făceai anumite eforturi nu beneficiai.

In 1976 legea s-a schimbat în sensul că copyright-ul a devenit automatic. Consecinţa faptului că copyright-ul a devenit automatic este că întreaga noastră cultură devine subiect de copyright şi o poţi utiliza, sau remixa, sau folosi în comun (“share”), sau răspândi, doar în cazul în care ai permisiunea expresă a deţinătorului copyright-ului. Desigur această regulă a permisiunii prealabile are sens în cazul în care vorbim despre opera lui Britney Spears sau opera lui John Grisham – opere care se comercializează în mod current şi în cazul cărora copyright-ul serveşte funcţia de a promova progresul prin crearea stimulentelor necesare pentru a se crea opere –însă nu are nici un sens în cazul miilor de opera care nu mai au viaţă comercială dar continuă să fie blocate de copyright. Ideea de bază pe care o susţinem este că sistemul nu aduce beneficii nimănui iar în contextul în care noi ca societate avem un extraordinar potenţial creator, ideea de a canalize toată creativitatea printr-un avocat pur şi simplu nu are sens din perspectiva Primului Amendament.

Koman: Ce părere ai despre cerea Oficiului pentru Copyright de a se trimite comentarii cu privire la problema operelor orfane?

Lessig: Extrem de încurajator. Este o problemă asupra căreia ne-am concentrat în ultimii 5 ani –de a încerca să-i facem să ia în considerare modul în care sistemul de copyright este organizat pentru a încuraja creativitatea, dar trebuie organizat şi pentru asigura accesul la opera care nu mai au valoare comercială în momentul de faţă. Astfel, facem ce putem face pentru a încuraja oamenii să participe în acest proces, să ne spună poveştile lor. Inbox-ul meu este plin cu povestiri despre cât de nebunesc este sistemul la ora actuală.

Koman: Ar putea Oficiul pentru Copyright să emită o hotărâre prin care se rezolvă această situaţie, în aşa fel încât să nu se ajungă la instanţa de judecată?

Lessig: Ei nu pot să facă nimic din proprie iniţiativă. Sunt însă o forţă esenţială care dirijează politicile Congresului în domeniu. Speranţa noastră este că vor înregistra suficiente cazuri care să indice faptul că este nevoie de intervenţie, vor înregistra şi propuneri despre cum se poate rezolva această situaţie, şi vor începe procesul politic de modificare a legislatiei. Procesul politic de modificare a legislaţiei va avea nevoie de presiune politică şi chiar presiune judiciară pentru a avea loc.

Una dintre speranţele pe care le avem în cazul Kahle este că va crea presiunea necesară pentru ca deţinătorii de copyright să susţină idea de a curăţa sistemul, pentru că le e frică de faptul că am putea să câştigăm, caz în care ar trebui să se aprobe din nou toate extinderile legislative ale duratei dreptului de autor, care sunt extrem de nepopulare, pe care le-am atacat în cazul Eldred. Cu alte cuvinte, în cazul în care câştigăm cazul Kahle, Mickey Mouse va avea dreptul la încă 20 de ani de protecţie, însă ei ar trebui să facă să se aprobe legislaţia din nou, şi desigur, de data asta opoziţia ar fi mult mai puternică.

Koman: Când am vorbit acum doi ani, vorbeaţi despre cum tehnologiile DRM permit deţinătorilor de copyright să-şi extindă drepturile în detrimentul utilizării operelor, deşi strict legal această extensie nu ar fi fost posibilă. Cum ţi se pare acest lucru acum?

Lessig: Această problemă nu s-a schimbat, şi cred că în fapt a devenit mult mai urgentă deoarece se pare că s-a ajuns la o înţelegere în această bătălie, o înţelegere în sensul că vom avea DRM foarte puternice şi un fair use foarte liberal. Insă prin "fair use," oamenii înţeleg în mod obişnuit dreptul de a face copii gratuit atâta timp cât sunt folosite doar acasă. Eu nu cred că aceasta este trăsătura definitorie a fair use—acest tip de fair use nu este tipul de fair use de care cultura remix are nevoie.

In momentul în care această înţelegere se va pune în practică prin intermediul tehnologiei, tehnologia va şterge practice oportunitatea de a se folosi operele într-un remix şi va distruge practice oportunitatea de a se exploata la maxim posibilitatea tehnologiei de a schimba modul în care oamenii comunică şi distribuie ceea ce comunică.

Sunt mereu în căutare de căi de a da expresie în mod metaforic acestui fapt, şi una dintre căile la care m-am gândit recent este de a ne imagina un grup de măcelari care şi-au petrecut viaţa tăind carne. Aceasta este modalitatea în care ei au înţeles să facă bani: să taie carnea şi să o vândă în modalitatea cea mai eficientă. La un moment dat ei dau peste un cal de curse şi, normal, prima lor reacţie este: “ia uite ce bucată mare de carne! Să o tăiem şi să o vindem bucăţi!”. Insă noi toţi ştim că un cal de curse este mult mai valoros dacă nu-l măcelărim în acest sistem.

Aceasta este modul în care ar trebui să gândim şi cultura noastră. Concepţia lor despre cum pot face bani din cultură este de a o tăia şi de a o vinde în bucăţi mici de carne moartă. Normal că asta este o cale valoroasă pentru măcelari dar nu este la fel de clar dacă este valoroasă pentru societate. Dacă tot conţinutul creativ rămâne închis în cămăruţe separate şi trebuie să ceri permisiune pentru a face orice cu privire la acesta, atunci un potenţial imens, economic şi social, se va fi pierdut.

Koman: Ai fost în Brazilia cu Gilberto Gil. Despre ce a fost vorba?

Lessig: Am fost la Forumul Social Mondial, dar mult din ceea ce s-a petrecut la Forumul Social Mondial a fost în legătură cu mişcarea din Brazilia ce are ca obiect răspândirea software-lui liber şi a culturii libere. Mişcarea pentru software liber a explodat în Brazilia, condusă în parte de govern, care foloseşte din ce în ce mai mult software liber în administraţie şi îl solicită şi de la contractorii care lucrează pentru govern. Mişcarea pentru cultura liberă are succes în Brazilia mai ales pentru că ministrul culturii, Gilberto Gil, crede într-un viitor în care mari părţi din conţinutul creativ al Braziliei sunt puse la dispoziţia tuturor prin intermediul licenţelor Creative Commons.

Strategia în ambele cazuri este de a creşte bogăţia Braziliei. Viziunea ideologiei pentru software liber este că pentru Brazilia este mult mai bine dacă oamenii din industria tehnologică sunt antrenaţi pentru a construi, modific şi extinde software liber decât dacă sunt antrenaţi pentru a implementa un patch pentru cel mai recent virus Windows. Este vorba despre autonomie tehnologică.

Iar în contextul culturii libere, Brazilia doreşte să-şi răspândească muzica sa cât mai mult pentru a creşte cererea de muzicieni brazilieni. Au un proiect de a crea o arhivă imensă de muzică braziliană licenţiată prin Creative Commons, lucru care va încuraja oamenii să acceseze conţinutul creativ, să remixeze şi să pună la dispoziţia altora acest conţinut creativ. Pariul este că în momentul în care se va implementa acest proiect, beneficiul muzicienilor brazilieni va creşte, faţă de situaţia actuală în care doar o mână de muzicieni brazilieni au posibilitatea să-şi facă auzite creaţiile în afara Braziliei.

Este probabil locul cel mai interesant din lume la ora actuală pentru aceste aspecte. Sunt oameni extrem de educaţi şi plini de dăruire. Iar mişcarea este în mod fundamental politică. Este un amestec de tot felul de oameni din Brazilia – în mod particular tineri, însă tot felul de tineri. Bărbaţi, femei, oameni cu pregătire tehnologică, oameni fără pregătire tehnologică, --toţi cer un viitor cultural şi tehnologic pentru Brazilia, care să nu depindă de nimeni altcineva. Aceasta este trăsătura esenţială în ambele contexte – software şi cultural. Vor un viitor în care nu depend de Microsoft şi un viitor în care nu depind de bogaţii deţinători de copyright din Statele Unite. Aşa că aş vrea să petrec mai mult timp acolo.

Koman: Sună ca şi cum ar fi în esenţă o problemă economică, o chestiune privind decizia unei ţări de a-şi controla cultura şi modul în care cetăţenii obţin beneficii din cultură.

Lessig: Da, exact. Cred că este important ca oamenii să vadă lucrurile aşa astfel încât să nu simplifice dezbaterea asupra proprietăţii intelectuale într-o dezbatere strict despre dezvoltare comercială. Sunt oameni care vor da dezvoltarea comercială să explodeze, dar sunt sceptici cu privire la faptul că sistemul software-ului proprietar şi al culturii de tip copyright este cea mai bună cale.

Oamenii care văd lumea în alb negru consideră că singura alternativă la proprietate totală în cultură, proprietate totală în software, este comunismul., aşa cum Bill Gates s-a referit la scepticii proprietăţii intelectuale ca fiind o mână de comunişti. Este un lucru prostesc. Ceea ce este adevărat în ambele contexte este faptul că o balanţă mai bună între proprietar şi non-proprietar este o modalitate mai bună de a încuraja inovaţia şi creşterea.

Aceasta este o bătălie de care Microsoft este speriat pentru că obiectivul lor este de a demonstra Braziliei şi altor guverne care folosesc software liber că software-ul liber este mai scump decât software-ul proprietar. Cred că această afirmaţie nu este adevărată, dar răspunsul Braziliei la această afirmaţie este, cred, genial. Răspunsul lor este, "OK, bine, să zicem că aveţi dreptate—nu credem că aveţi dreptate dar să zicem că aveţi. Ce obţinem prin software liber? Obţinem un sector tehnologic care este mult mai antrenat pentru diverse sarcini tehnologice decât dacă unica lor misiune ar fi să menţină sisteme proprietare Microsoft." Decât să fie simpli muncitori aceşti oameni preferă să fie creativi. Această perspectivă este extraordinară din punctul de vedere al modernizării naţiunilor în curs de dezvoltare.

Traducere de Stefan Gavrilescu

Articol in engleza la http://www.oreillynet.com/pub/a/policy/2005/02/24/lessig.html

Vezi si Blogul lui Richard Koman