Articol publicat in Marketwatch - sept 2008
The difference between reality and fiction? Fiction has to make sense. (Tom Clancy)
În perioada trecută am fost ambasador de creativitate în Copyristan. Relaţia mea cu Preşedintele Pirat Pirateev deveni în scurt timp destul de bună, aşa că într-o zi mă chemă la conac pentru un schimb de experienţe de creativitate. Dar întâi să stabilim datele problemei:
Despre creatorii din Copyristan
În Copyristan lumea o duce bine. Şi mai bine, ar putea zice unii, o duc artiştii. Preşedintele Pirat Pirateev a decis prin Constituţie că toţi artiştii trebuie trataţi ca oameni de rangul întâi. Că trebuie răsplatiţi pentru faptul că fac întreaga ţară să se simtă oameni, fie prin scriiturile lor, muzicile create sau chiar cea mai nouă invenţie, imaginile mişcătoare. Asta însemna că primeau casă, o subsidie sănătoasă de la stat, pentru că toate operele lor puteau fi date gratuit prin orice mijloc de informare în masă. Ei trebuiau doar să creeze.
Artiştii nu erau nemultumiţi de situaţia dată, de fapt, erau chiar încântaţi de statutul lor. Erau mai tot timpul invitaţi la diverse evenimente să vorbească, să recite sau să le cânte oamenilor. De fapt, era chiar un concurs pentru a-i invita nu numai la evenimentul public, ci şi apoi la masa de după cu un public restrâns. Lucru de notorietate era ca se platea gras să se stea la masa cu artiştii, compozitorii şi autorii. Pe lângă aceasta, lumea încerca să îi ajute cum putea mai bine, aşa că mâncau şi beau pe săturate de fiecare dată, iar, mai ales în cazul poeţilor romantici, toate fetişcanele din oraş prindeau orice ocazie să le dea târcoale. Cu cât un artist era mai sus în topul Preşedintelui Pirateev, cu atât era mai des chemat la reuniuni din toată ţara.
Oamenii din Copyristan sunt creativi, aşa că aproape fiecare îşi încerca talentul creativ ca să ajungă în topul Preşedintelui Pirateev. Nu rare erau situaţiile în care unii făceau o remixare sau regândire a unei opere precedente, un eventual succes fiind de ajutor şi creatorului inţial ce îşi adăuga câteva puncte utile în top. De fapt, sistemul de calculare al topului era destul de complex şi se stabilea pe un algoritm bazat în principal pe numărul de opere folosite la Punctele Publice de Creaţii (un fel de biblioteci în care oricine îşi depunea creaţia) în care fiecare cetăţean putea să-şi facă o copie a fiecărei opere pe care să o ia acasă. Topul se baza în secundar pe apariţia operelor în mass-media. Preţul fiecărei copii era infim, aproape de preţul suportului folosit pentru copiere, iar veniturile obţinute se foloseau pentru stimularea artiştilor tineri sau a celor care doreau sa inventeze noi forme de exprimare a gândurilor şi emoţiilor. Prin acest sistem apăruse de fapt în Copyristan un nou mod de artă, devenit în scurt timp extrem de popular, bazat pe mânuirea unor păpuşi ce cântau într-o combinaţie, ce mie mi se păru bizară, între opereta şi musical.
Trupele muzicale din afara Copyristanului erau extrem de nemulţumite că ele nu primeau nici un ban dacă CD-urile lor ajungeau în aceasta ciudată ţară, aşa că formaseră un fel de embargo, numind sistemul unul socialist. Asta până când celebra trupă dance Tanks&Flowers decise, pe baza unor relaţii personale cu unul dintre artiştii din Copyristan, să facă un concert în capitală. Succesul a fost imens, iar trupa a câştigat din concert cam cât ar fi vândut un album la un sfert din populaţie, aşa că Tanks&Flowers deveni trupa favorită şi ajunse instant pe locul 1 în topul Preşedintelui Pirateev în secţiunea Muzică. De fapt cântăreţul Alexandru Flower îşi cumpără o casă şi se stabili în Copyristan.
Preşedintele Pirat Pirateev era mulţumit. Scopul stabilit prin Constitutie părea îndeplinit.
Şi a venit Reţeaua
Reţeaua apăru pe neaşteptate. Un proiect între Univesitatea din Copyristan şi Academia de Ştiinţe creă un sistem în care, peste noapte, toate casele fură conectate prin reţeaua electrică la o Reţea de Informaţii în care fiecare putea adăuga ceva nou. Curând, tinerii adoptară Reţeaua pentru a schimba informaţii, muzică sau texte, fără a mai trece pe la Punctele Publice. Fetişcanele nu mai urmăreau poeţii romantici, ci încercau să identifice cine stătea în spatele unor Porecle de Reţea.
Tinerii stăteau tot mai mult timp în Reţea şi ignorau concertele, întrunirile şi orice mod vechi de stabilire a algoritmului ce ducea la topul Preşedintelui Pirateev. Tinerii nu vroiau să-şi mai ducă creaţiile la Punctele Publice, ci să le pună în Reţea şi să le mixeze între ele. Uneori şi în alte limbi. Când tinerii au vrut să includă ca şi creaţie Biţii Reţelişti, Preşedintele Pirateev se împotrivi: “Asta nu e artă!”. Şi de aici a început războiul.
S-a înfiinţat Poliţia de Respectare a Creativităţii Naţionale a Copyristanului, la sfaturile trimişilor străini care îl convinseră cu nişte programe gratuite de instruire, şi se impuse obligativitatea participării la două concerte pe an.
Timpul în Reţea fusese limitat la 2 ore/zi. Nu aveai voie să pui creaţii din Punctele Publice în Reţea. Legea veche nu permitea acest lucru şi în scurt timp fu modificată astfel încât să se mărească pedepsele. Vechii artişti ce fuseseră în top s-au constituit in Asociaţia de Transformare a Reţeliştilor, nemulţumiţi că îşi pierduseră statutul şi privilegiile. Dar în practică nu se mişcau prea multe, iar tot mai mulţi adulţi erau atraşi de Biţii Reţelişti. Poliţiştii ştiau că şi copiii lor stau în reţea mai mult decât ar fi avut voie.
Fiul Preşedintelui Pirateev, şi el un Reţelist convins, încercă să-şi convingă tatăl că Biţii Reţelişti sunt chiar nişte opere de creaţie reale, că există creatori de Biţi Reţelişti celebri în Reţea, că de fapt noile transformări ale vechiului Tanks&Flowers nu sunt nişte batjocoriri şi că ar fi bine doar să mute Punctele Publice de Creaţii în Reţea şi să accepte noile forme de artă.
Aici este momentul în care Preşedintele Pirateev a apelat la mine şi m-a întrebat cum era în România în 2008.
Ce i-am povestit despre România în 2008
De fapt nu e nimic specific la România în anul 2008 din punct de vedere al creaţiilor. Faţă de alte ţări din Europa. Astfel, Artiştii se plângeau că nu li se vând creaţiile, dădeau vina pe tineri (aici le ziceau Piraţi, nu Reţelişti), şi se supărau când vreo melodie apărea pe vreun site. Ba chiar unii tineri strigă Furt când văd că vreun paragraf de text apare într-un ziar tradiţional. Aici au o protecţie legală pe orice creaţie timp de viaţa autorului + 70 de ani după moarte şi trebuie să plăteşti aproape la orice fel de utilizare. Pirateev se uita la mine cu mirare cum am explicat că se ajunsese la această perioadă fără vreo argumentaţie bine susţinută.
Există şi acolo Poliţia Dreptului de Autor, care în unele state mai apelează şi la băieţii mascaţi daca vreun tânăr nerăbdator a pus pe un site muzica lui Guns N’ Roses înainte de release-ul oficial.
I-am zis că am citit pe Internet, care seamănă cu Reţeaua din Copyristan în unele aspecte, că ar fi ilegal să schimbi muzică şi imagini mişcătoare cu alţi utilizatori de Internet, dar şi eu şi toţi vecinii mei o făceam în mod curent. Şi aici poliţiştii ştiu că şi copiii lor fac la fel ca şi noi. Am citit în altă parte, dar tot pe Internet, că unii au fost ameninţaţi că trebuie sa intre la puşcărie pentru asta. Altora li s-au cerut despăgubiri de vreo 20.000 de euro. Unii le-au plătit.
În schimb, tot pe Internetul ăsta găsesc o grămada de creaţii puse în diverse formate. Şi e gratuit să le accesezi pe toate. Nu prea înteleg cum merge asta cu dreptul de autor, i-am recunoscut eu cu jumătate de gură. Adică găseşti gratuit pe Internet, dar nu ai voie să… Mă rog…
Pe urmă, i-am citit un fragment dintr-un autor român, Victor Kapra, care a scris pe o temă similară pe o chestie care e tot un site de Internet, dar îi zice blog, dar în acelaşi timp textul a apărut şi într-o revistă (de fapt cred că Preşedintele Pirateev nu a înţeles cum e posibil ca în acelaşi timp să apară în 2 medii diferite):
“Desigur că unul dintre argumentele liniştitoare ar fi acela că şi la apariţia tiparului şi la apariţia televiziunii, s-au găsit destui care să prezică tragedii culturale care, iată, nu s-au produs. Contraargumentul este acela că la niciuna dintre aceste revoluţii, marea masă de oameni nu a avut în totalitate acces la noile mijloace de propagare a ideilor. Cu Internetul lucrurile merg la extrem: oricine are o vorbă de spus o poate adresa lumii întregi, fără să-şi facă griji în privinţa valorii sau a consistenţei. “
Dialogul
Şi am conchis că şi în Copyristan avem de a face cu nişte modificări esenţiale ale societăţii, cauzate în principal de un mijloc de comunicare cu alura democratică şi cu acces cvasi-universal.
- Ce boală universală!, îmi replică Pirat Pirateev şi oftă. Artiştii noştri se plâng, iar tinerii îi sfidează. Iar apoi cu un licăr subtil în ochi mă întrebă: “Deci, ce zici? Să vorbesc cu creatorii de Biţi Reţelişti sau să mai înfiinţăm un departament de Poliţie?”