Un caz interesant al CEDO de saptamina trecuta a ramas putin discutat in Romania. Cazul Marper vs. Marea Britanie a dat ocazia CEDO sa se pronunte asupra unui caz destul de interesant referitor la pastrearea mostrelor de ADN de catre Politie. (vezi caz original in engleza, traducere partiala in romana cf Jus Juventutis (Bravo lor!)

In cazul respectiv domnului Marper i-au fost luate amprentele si probele ADN dupa o cearta cu partenerul. Ulterior, chiar daca actiunea penala a fost incetata (pentru ca s-au impacat) datele au ramas in baza de date a Politiei. Chiar daca a facut actiune in instanta, nu au vrut sa le stearga, asa ca a apelat la CEDO.

Printre altele CEDO decide ca:
- Simpla pastrare a unor date referitoare la viata privata a unui individ reprezinta o interferenta in sensul articolului 8 (vezi Leander vs. Sweden, 26 March 1987, § 48, Series A no. 116).
- In cauza Van der Velden, Curtea a considerat că reţinerea sistematică a informaţiilor legate de ADN şi probele biologice-celulare era destul de intrusivă pentru a constitui o interferenţă asupra dreptului la viaţă privată.
- Curtea a constatat că retenţia datelor biologice şi genetice constituie o interferenţă asupra drepturilor reclamanţilor la viaţă privată, în sensul articolului 8 alineatul 1 din Convenţie.
- În concluzie, Curtea constată că natura nediscriminatorie şi „în alb” a puterilor de retenţie a datelor persoanelor suspectate dar necondamnate, cum este cea exercitată în cauza de faţă, a condus la ditrugerea unui echilibru just între interesele private şi cele publice iar Statul a depăşit orice limite acceptabile de apreciere în această privinţă. Ca urmare, retenţia din cauză, constituie o ingerinţă disproporţionată asupra dreptului la respectarea vieţii private a aplicanţilor, ingerinţă care nu poate fi nicidecum privită drept necesară într-o societate democratică.

Decizia va avea un efect important asupra Marii Britanii care are deja o baza de date cu ADN de la 4.5 milioane de persoane (inclusiv 900 000 copii). Daca ne uitam si la putin remarcata lege romaneasca nr. 76/2008 privind organizarea si functionarea Sistemului National de Date Genetice Judiciare, care priveste acelasi lucru observam ca stam mai bine, dar nu perfect. Astfel pentru cei care nu au fost comandanti stergerea se poate face doar pe baza “pe baza ordonanţei sau rezoluţiei emise de procuror, ori, după caz, pe baza hotărârii judecătoreşti, dacă în cuprinsul acestora
există menţiuni exprese cu privire la măsura ştergerii” si nu by default.

Mai interesant este in ce masura hotarirea ar putea avea un efect si asupra directivei privind pastrarea datelor de trafic si a implementarii ei nationale, cita vreme vorbim tot de date cu caracter personal si tot de o retentie sistemica.

Practic principiul de nevinovatie se transforma intr-o prezumtie generala de potentiali infractori. (Remember 1984?). De altfel politia engleza a fost acuzata ca doreste sa aiba in final o baza de date cu ADN-urile tuturor cetatenilor.

O speta recenta interesanta legata tot de Internet si viata privata (si limitele libertatii Internetului)l-am gasit la Ionut Militaru si se refera la cazul K.U vs Finlanda

“În martie 1999 o persoană necunoscută a publicat pe un site de internet un anunţ “matrimonial” în numele reclamantului, atunci în vârstă de 12 ani. Anunţul menţiona vârsta acestuia, inclusiv anul de naştere şi cuprindea descrierea fizică detaliată. Conţinea totodată un link către pagina web a băiatului, unde se găseau fotografia şi numărul său de telefon, indicându-se disponibilitatea către o relaţie intimă cu un băiat de vârstă asemănătoare sau mai în vârstă, pentru a fi « iniţiat ».

Reclamantul a aflat despre acest anunţ dintr-un mesaj electronic, prin care un bărbat îi propunea o întâlnire.

Deşi tatăl reclamantului a cerut poliţiei identificarea autorului anunţului fals pentru a-l chema în judecată, providerul de internet a refuzat cooperarea, susţinând că este obligat să păstreze confidenţialitatea comunicaţiilor, potrivit dreptului finlandez. Instanţele au respins cererile poliţiei de permitere a accesului la aceste informaţii, motivând că dreptul intern nu permite expres obligarea providerului la încălcarea secretului profesional.

Curtea a apreciat că statul finlandez nu şi-a îndeplinit obligaţia pozitivă de a lua măsuri adecvate pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor persoanelor, în speţă a victimei, în principal datorită imposibilităţii identificării autorului care postase pe internet anunţul prin care leza categoric pe reclamant în viaţa sa privată, în condiţiile în care legislaţia proteja confidenţialitatea şi libertatea de exprimare prin telecomunicaţii. Totuşi, echilibrul dintre protecţia diferitelor valori trebuie să fie unul adecvat, şi este misiunea legiuitorului să adopte măsuri corespunzătoare pentru garantarea acestora. “